Jocurile Zeilor - Capitolul 3, Regele Negru (+18) [FRAGMENTE]

Fragment 2 - partea 1

(...)

Mă uit la bagajul mic, pe care l-am lăsat lângă ușă și nu pot să nu mă gândesc, pentru o secundă, dacă mi-am luat și haine colorate în afară de cele negre pe care le-am considerat potrivite în zilele următoare. Zile pe care le voi petrece alături de obsedatul ăsta. Negru, să simtă că port doliu cât stau alături de el. Chiar și hainele de pe mine sunt la fel de întunecate, adică helanca și pantalonii ce vin strânși pe șolduri, dar cad evazați spre glezne și închei cu pantofii la fel de negri, cu toc cui de unsprezece centimetri.

Mă uit la ceasul de la mână și văd că mai am un minut până la ora nouă fix, iar inima îmi bate puțin mai tare. Sunt sigură că nu o să vină la zece, așa cum i-am zis, dar așteptarea mă ucide. Cu cât vine mai repede, cu atât mai bine, căci scap de presiunea care este acum pe mine. Îmi trec mâinile prin părul platinat, lăsat desfăcut, care cade drept pe spate și respir adânc, încercând să îmi reintru în rolul de femeie calculată, calmă și indiferentă la ceea ce mi se întâmplă, dar, mai ales, indiferentă la acest bărbat intimidant.

Da. Îmi e frică de el. Dar el nu trebuie să știe acest lucru niciodată.

Telefonul mă anunță că am un mesaj și mă uit la numărul necunoscut care îmi scrie „Trebuie să vin după tine?"

Mă uit din nou la ceas. Au trecut cincizeci de secunde peste ora nouă fix.

E nebun!

Nici nu i-am văzut fața și deja mă enervează. Mijesc ochii și decid că o nouă rundă a jocului nostru tocmai începe. Vrea să fie absurd? HA! Sunt regina absurdului!

„E prea greu bagajul. Dacă te aștepți să îl cobor singură, te înșeli, așa că fi un zeu bun și vino să îl cari!"

Nu apuc să chicotesc drăcește două secunde, fiindcă răspunsul vine imediat „Nu sunt un zeu bun".

— Mie îmi spui... îmi zic încet, dar un ciocănit la ușă, în secunda următoare, mă face să mă încrunt.

Deschid, întrebându-mă cine mă vizitează tocmai acum, dar în fața mea e marele întunecat împreună cu un tip masiv în spatele lui. Primul dintre ei mă privește pe sub sprâncenele încruntate.

Este îmbrăcat într-o pereche de blugi negri, o cămașă, normal, la fel de neagră și un sacou casual bleumarin desfăcut la nasturi. Are mâinile băgate în buzunarele pantalonilor, la fel ca în prima seară în care l-am văzut, acum două săptămâni, încercând să adopte o atitudine plictisită.

Al dracu'... chiar arată ca un zeu, cu trupul lui zvelt, umerii lați, coapsele puternice și groase perfect evidențiate prin blugii strânși pe fund și puțin, în jos, pe picioare. Părul un pic ciufulit și negru are câteva șuvițe căzute peste frunte, iar ochii întunecați ca păcatul mă privesc de sus în jos, revenind apoi asupra gurii mele. Își linge buza de jos, dar seriozitatea chipului său mă face să cred că salivează la gândul că o să mă distrugă.

Orice femeie normală ar înghiți în sec și ar lăsa pe chipul ei să îi apară dorința de a fi răvășită de acest zeu. Ar zice „Dă-o dracului de răzbunare, rupe-mă în bucăți, strânge carnea de pe mine, doar sari la orizontală! Fă-mi ce vrei, că oricum o să plâng dacă nu mă atingi!"

Dar fata normală din mine a fost redusă la tăcere definitiv acum două minute când am luat fața de zeiță rece și impasibilă.

Și ce face o zeiță?

Mă aplec într-o parte și, afișând cel mai frumos zâmbet al meu, mă uit spre bărbatul masiv din spatele zeului și îi fac cu mâna ca o adolescentă... una psihopată.

— Bună! Pot să te servesc cu ceva de băut înainte de plecare?

— Unde e bagajul? intervine Set cu vocea ca un tunet, dându-și ochii peste cap.

Îmi împreunez brațele peste piept și îi arăt trolerul mic de lângă intrare, locul în care a rămas împietrit. Se uită o secundă spre acesta și, dându-și seama că mi-am bătut un pic joc de el cu mesajul legat de greutatea bagajului, se întoarce pe călcâie și se îndreaptă spre lift.

— Hai! îmi strigă peste umăr, în timp ce tipul masiv îmi ia geanta cu role și îmi face politicos semn să pornesc înaintea lui după zeul morocănos.

Nu îmi scapă faptul că el era deja la ușa mea sau, cel puțin, în lift când i-am dat mesajul, așa că o să mă gândesc dacă voi profita de ocazie să fac glume pe seama nerăbdării lui ori a nesiguranței că nu voi ieși din casă.

Se întoarce spre mine, ridicând o sprânceană intrigat.

— Ce mă rogi?

— Nu te rog nimic, doar te învăț cum să vorbești. Ești un zeu bătrân, de peste șapte mii de ani și nu ai învățat nici până acum cum să spui „te rog frumos"?

Face un pas spre mine și se oprește foarte aproape, ca atunci când am fost în catedrală.

— Eu nu rog pe nimeni, Isis, zice atent, coborând glasul cu o octavă, dar păstrând tonul amenințător.

— O să mă rogi pe mine, îi spun cu încredere, apropiindu-mi chipul de al lui.

Moment în care îi simt mirosul suav al pielii, aceeași îmbinare plăcută de lemn verde și citrice, care îmi trezește la viață sinusurile și, mai ales, simțurile ce păreau adormite până în acel moment.

— Cred că lucrurile vor sta total invers, iubito.

— Nu ne rămâne decât să vedem cine va ruga primul pe celălalt.

Pentru o secundă, poate două, ochii lui cad pe buzele mele și zâmbetul îi dispare încet, apoi se întoarce pe călcâie spre liftul pe care tipul masiv îl ține oprit pentru noi, iar căldura ciudată a acelui moment se risipește imediat.

În cutia metalică, care ne aduce cu picioarele pe pământ, la propriu, niciunul nu vorbește. În SUV-ul mare este la fel de liniște și nu mă antrenez în vreo discuție cu el nici măcar după ce ajungem la aeroportul micuț de lângă Londra, unde urcăm, la fel de silențioși, într-un avion privat performant, asemenea celui pe care îl folosesc în mod frecvent atunci când călătoresc.

Beneficiez de tratamentul tăcerii chiar și după ce un însoțitor de bord îmi servește o cafea și o apă plată. Și, da, sunt surprinsă să văd un bărbat și nu o femeie, așa cum se întâmplă de obicei. Pare să fie un angajat obișnuit, luând în considerare schimbul de replici prietenoase pe care acesta îl are cu bărbatul masiv, ce-am dedus că este garda de corp a lui Set. Cei doi vorbesc despre un meci de fotbal, dar, în afară de ei, nimeni nu pare să fie interesat de subiect.

Și mă refer în special la întunecatul care se așază pe fotoliul din fața mea, dar care este cu nasul în telefon, butonând de zor și ignorând tot ce se întâmplă în jurul lui. Sau, cel puțin, așa pare. Avionul decolează, garda de corp se uită într-o tabletă, Set tot este în lumea lui, așa că arunc un ochi la telefonul meu plin de notificări pe care le ignor, oprindu-l definitiv și îmi las scaunul pe spate la maxim. Dacă tot m-am foit o noapte întreagă anticipând acest moment tensionat, acum, ajunsă în mijlocul furtunii, dau de liniște, așa că pot sta liniștită. Las imprevizibilul să mă surprindă... și mă culc.

NEXT -»