Oraşele automate

Capitolul 3

Capitolul 3

Uimirea ei se aduna în spatele zidului de simulată neafectare care îi proteja faţa.Tăcerea hrănea cu întuneric flăcările din vasul greu de pământ ars, iar lumina se scurgea pe hainele şi trupurile lor, poleindu-i cu aur.

Aerul se înfioră deodată, focul se culcă printre tăciuni, aşteptând parcă momentul potrivit pentru a se ridica înapoi şi a străluci cum o făcuse înainte. Peştera tăcea. Zeul tăcea. Undeva în apropiere, un zgomot uşor de paşi se făcu auzit pentru câteva clipe, vestind sosirea cuiva. Dar nimeni nu intra în peştera Zeului fără a fi chemat de acesta.

Briza aduse cu ea o făptură micuţă, înfăşurată într-o uriaşă mantie cenuşie, care cu greu lăsa să se vadă ceva din trupul de sub ea; picioarele, singurele, se iveau pe rând, cu fiecare pas înainte, mici, goale şi murdare, cu gleznele împodobite cu brăţări complicate care luceau sub lumina flăcării.

- Zeule, începu mantia cenuşie, cu o voce delicată ca de copil. S-a întâmplat din nou.

Şi zeul oftă, înţelegându-i vorbele; şi peştera oftă şi ea, cu un zumzet slab ce se pierdu încet în întuneric. Şi veşmintele-i foşniră, iar părul ce se revărsa pestre podeaua rece de piatră se retrase întru câtva, în timp ce zeul se ridică, apucând cu mâini tremurânde vasul peste care suflă uşor, făcând ca focul să se reaprindă. Atunci îi aruncă o ultimă privire, iar ea înţepeni când îi văzu ochii cu pupilele contractate, lucind ca două bucăţi de chihlimbar deasupra flăcării. Şi fu uimită de goliciunea acelor ochi. Şi încremeni, cu privirea fixată asupra acelui zeu, în timp ce el aşeza vasul într-un locaş din perete, de unde focul ilumina aproape întreaga încăpere - căci acum, în lumină, se vedea că peştera era săpată sub forma unei camere şi conţinea şi obiectele necesare unei camere: o masă, scaune, un pat acoperit cu blănuri. Şi desene; desene pe toţi pereţii, desene pe tavan, desene pe podea. Forme întunecate şi şterse se alăturau petelor de pigment strălucitor, imagini noi peste imagini vechi; şi in lumină, toate păreau să prindă viaţă şi să danseze în jurul lor, în jurul Zeului pe care ea nu putea să îl descifreze.

Pentru un timp, fusese sigură că nu există; până când l-a întâlnit. Apoi, pentru puţin, prea puţin, crezuse că într-adevăr era ceea ce nenumiţii pretindeau că e; Zeu; până când şi-a dat seama că e om. Dar era prea diferit de oamenii pe care i-a întâlnit în viaţa ei. Şi acum, privindu-l, realiză că poate se înşelase. Era ceva; ceva în vocea lui, ceva în purtarea lui; ceva în aspectul lui. În ochii morţi, în mâinile calde, în părul prea lung şi prea strălucitor de alb care i se revărsa pe spate, în barba ce îi acoperea faţa, în felul în care hainele curate, ornate cu minuscule desene albastre, stăteau pe el; până şi în înălţimea lui si în felul în care îşi îndreptase spatele, cu mici pocnete date de vertebrele care reveneau la locul lor de drept. Era acel ceva care părea să îl ţină în afara categoriei umane; poate chiar deasupra acesteia. Dar nu ştia ce.

- Zeule, sora mea... copilul surorii mele... s-a întâmplat din nou!

Şi creatura se repezi în faţa zeului cu brăţările zornăind pe glezne, lăsându-şi acoperământul să cadă pe podea în fuga ei speriată. Îşi dădu seama că ţinea ceva la piept, chiar înainte ca mica făptură să se ascundă în braţele zeului. Părea un copil; o fată, nu mai mare de paisprezece ani standard, cu părul negru şi încâlcit săltându-i neliniştit pe spate, tot trupul mititel şi subţire tremurându-i în timp ce plângea.

O uimea. Nu atât apariţia fetei cât felul în care se purta el. Cu un copil, acum îngenuncheat pe pietre, plângându-i la picioare, el nu avea nici un fel de reacţie; stătea doar, aşteptând. Şi în cele din urmă fata se opri şi peştera suflă un şuvoi de aer proaspăt, care făcu focul să se deschidă ca o floare în luimna soarelui. Şi aunci văzu cum fata îi înmână cu grijă zeului un pachet de cârpe care scoase un scâncet; un copil. Iar zeul desfăşură încet materialul care învelea pruncul şi îl privi preţ de câteva clipe.

- Copilul surorii tale, să înţeleg. Şi ce-ai făcut, Rina?

- Ce s-a făcut şi până acum: l-am spălat repede şi l-am adus aici, spuse fata printre suspine.

- Şi sora ta?

- Doarme. Celelalte femei îi vor spune când s-a trezi că... a născut un fiu mort. E mai bine aşa, nu? Nu, Zeule?

Zeul o mângâie pe cap cu o mână, legănând, cu cealaltă, copilul.

- Da, da. E mai bine aşa, şopti el încurajator. Şi cum îl cheamă? Bănuiesc că Rita avea deja un nume ales pentru el.

Fata îşi înălţă încet capul, privindu-l nedumerită pe zeu. Mormăi ceva, apoi se ridică pe picioarele subţiri şi-şi întinse mâinile delicate pentru a lua înapoi copilul.

- Nu s-a gândit la asta, spui? Atunci dă-i tu un nume. Până la urmă, dacă lucrurile ar fi stat puţin mai diferit, tu ai fi mamă acum, şi Rita, preoteasă.

Zeul înfăşură micul om în cârpele în care fusese adus şi imediat ce îl înapoie mânuţelor preotesei, pruncul începu să plângă. Oricât încercă fata, copilul refuza să se calmeze. Zeul îşi întoarse privirea spre vizitatoarea care, în toată agitaţia iscată, fusese uitată într-un colţ, de unde privea nedumerită.

- Rina!

- Da, Zeule? întrebă aceasta cu voce tremurândă.

- Du copilul jos, găseşte-i un nume şi pregăteşte plecarea. Şi ia-o şi pe ea cu tine, adăugă el.

Copila-preoteasă făcu câţiva paşi, o apucă de mânecă şi începu să o tragă după ea spre o deschizătură din perete ce dădea într-un pasaj îngust care cobora lin. Pruncul fără nume plângea încă, iar peştera repeta. Şi urla atât de tare, încât acoperea totul: sunetul paşilor ei nesiguri, zgomotul gândurilor ei răzleţe şi toba bătăilor de inimă; ciudat că în toată larma creată de bebeluş, înăuntrul ei părea a fi linişte. Se simţea amorţită. Nu vedea, nu gusta, nu mirosea nimic; nu simţea nimic înafara mâinii încleştate be antebraţul ei, care o obliga să înainteze, nu simţea nici podeaua sub picioare; şi nu mai asculta. Patru din cele cinci simţuri se opriseră brusc, ca la apăsarea unui buton şi în întunericul izolant nu erau decât ea şi mâna cea mică, atât de umedă şi rece încât avea senzaţia că în momentul în care temperatura ar fi crescut, mâna s-ar topi ca o sculptură de gheaţă şi i s-ar strecura prin haine şi prin piele până în sânge, până în hematii şi-ar sufoca-o, aidoma monoxidului de carbon. Apropierea asta îi întorcea stomacul pe dos, dar o ţinea laolaltă în mijlocul acelui întuneric lichid şi o obliga să înainteze.