Oraşele automate

Capitolul 2

Capitolul 2

Cerul e auriu; Soarele continuă să apună de ore bune. De ore bune merg şi ei, în aceeaşi tăcere care i-a urmat de când şi-au început drumul. El se grăbeşte, păşind sigur pe drumul pe care îl cunoaşte numai el. Şi cine ştie cum îşi găsea direcţia - îşi închisese ochii cu mult timp în urmă. Ei îi pare că abia s-au îndepărtat puţin de oraş, dar refuză să se uite înapoi pentru a-l zări; merge în urma lui, temându-se că, dacă ea s-ar opri, el ar continua să meargă înainte de unul singur .

Şi el pare că se grăbeşte şi mai tare; şi sunetul paşilor lui se aude acum clar, parcă urmând cadenţa bătăilor unei inimi. Şi îşi deschide iarăşi ochii, privind înaintea sa pământul tare şi uscat ce se ridică încet într-o colină ce domină câmpia de praf.

Şi cum ei continuă să înainteze pe pământul sfărâmicios, un oarecare miros de ars începe să se facă simţit; şi fuioare de fum se înalţă spre cer. Alte două siluete apar, îndreptându-se spre ei – stau o clipă şi-i privesc, apoi pornesc a alerga în direcţia opusă. Şi cu fiecare pas, se apropie mai mult  de oaza de verdeaţă ce pare a fi destinaţia lor. Iarba măruntă care răsărea prin crăpăturile solului era tot mai deasă, purtând pe vârfuri o răcoare stranie şi un verde viu pe care ea nu credea că avea să îl mai revadă vreodată. Ridicături de pământ şi acoperişuri din lemn se iveau ici-colo, iar în apropierea lor se deschideau scobituri din care câţiva copii îşi scoteau capetele, privindu-i uimiţi.

Iar în centrul acestei aşezări formate în mare parte din locuinţe subpământene se înălţa o stâncă întunecată acoperită de dantelăria unor desene complicate care îşi pierdeau din ce în ce mai mult sensul pe masură ce se apropiau; şi la baza acestei stânci ardea un foc mare în jurul căruia se sfătuiau patru bărbaţi; unul din ei se desprinse de grup şi se apropie şchiopătând de cei doi abia sosiţi. Era îmbrăcat într-o haină largă vopsită în culori strălucitoare, cu mult diferită de pelerinele albe pe care se aştepta ea să le vadă, avea barbă, lucru rar întâlnit la orăşeni, iar părul îi era împletit într-o coadă lungă înspicată cu fire argintii.

- Rhet, cine-i cu tin’?

- Copil din oraş, spuse tânărul cel înalt, trecându-şi degetele prin părul roşu. Voia s-plece, l-am luat c-mine.

- Aş’ deci. Copil din oraş, repetă bărbatul, măsurând-o cu privirea din cap până-n picioare. Băiet’, Zeul vrea s-te vadă. Hai!

Nu ştia ce trebuie să înţeleagă din vorbele lui. Vorbea şi el, asemeni tovarăşului ei de drum, care pesemne se numea Rhet, aceeaşi limbă grăbită, scurtând, asemeni lui, cuvintele. Poate doar i se părea că tocmai fusese confundată cu un băiat. Şi era cu siguranţă imposibil ca un zeu – chiar dacă ar fi existat cu adevărat aşa ceva – ar fi avut vreun motiv să vrea să o întâlnească.

Dar nu avea timp să se gândească la semnificaţiile jumătăţilor de cuvinte care îi fuseseră aruncate; bărbatul îşi încleştase mâna mare şi aspră în jurul încheieturii ei, trăgând-o fără nici o urmă de delicateţe, pe lângă foc, spre nişte trepte sculptate în munte, care păreau că urcă spre infinit; şi o împinse înaintea lui pe treptele vechi, lustruite de vreme şi de toate picioarele care le-au fi urcat până acum. Şi ea înainta spre cer, întrebându-se ce fel de zeu idolatrizau acei nenumiţi. Poate era doar o statuie; poate era un animal – o şopârlă? un şarpe? – poate o zână a apei; aveau nevoie de apă ca să supravieţuiască, nu?

Se oprise undeva în spatele ei; când ea se întorsese doar ca să îl vadă aşezându-se într-un mic intrând in peretele stâncii, el îi făcuse semn să înainteze. Şi ea ascultase; iar acum se găsea în faţa unei porţi spre neant din care aerul ţâşnea spre exterior ca răsuflarea rece a unui uriaş. În lumina roşie a apusului interminabil,. muntele se îmbujora sub tatuajele-i de vopsea scorojită şi era cald de parcă ar fi fost viu, iar în interiorul peşterii murmurau ecouri aducând cu bătăile unei inimi. Oare muntele era Zeul?