Oraşele automate

Capitolul 5

         - Unde ai auzit numele ăsta?

         Ca la un semnal, copilul începu să scâncească; tânăra se răsuci spre locul din care venise, afundându-se în întuneric. Lily se simţi trasă încet de câtre mâna care încă o ţinea pe a ei.

         - Numele tău? L-am auzit întâia dată cu mai mult de cincisprezece ani în urmă, în vremea în care abia învăţasem să vorbesc corect această limbă bolnavă a orăşenilor. Eram singură aici; noua preoteasă fugise imediat ce avusese ocazia. Fusese obligată să ia acel rol, iar ea nu voia asta. Dar erau alte vremuri atunci. Şi Zeul era altul atunci.

         Oprindu-şi brusc povestirea, se întoarse, lăsând în braţele nesigure ale lui Lily o grămăjoară caldă de zdrenţe - copilul care încă plângea - şi deschise cu greu o uşă spre o încâpere caldă, luminată de focul care ardea într-o scobitură din perete. Cele trei fetişcane care stăteau lângă masa grosolană din lemn tresăriră în momentul în care intraseră ele pe uşă, apoi se ridicară, salutându-le printr-o plecăciune scurtă. Cea mai mică dintre ele se apropie grăbită de tânăra în mantie albastră, trăgând-o de o mânecă pentru a-i atrage atenţia.

         - Anna, spuse aceasta, Rina a trecut pe aici şi ne-a spus că Zeul vrea să plece. E adevărat?

         Celelalte două fete priveau podeaua, aproape ruşinate de îndrăzneala cu care pusese întrebarea, aproape speriate de răspunsul pe care avea să îl primească. Anna oftă, privindu-le pe rând pe toate trei, apoi, zâmbind, le spuse:

         - Zeul face ce vrea el să facă. Dacă să plece îi e dorinţa, noi nu putem decât să îl ajutăm să se pregătească.

         - Dar dacă Zeul pleacă, noi ce ne facem?

         - Voi? Voi nu sunteţi aici pentru Zeu. Datoria voastră nu e faţă de El, ci faţă de sat. Aţi venit aici ca să învăţaţi toate lucrurile pe care sătenii se tem să le înveţe, pentru ca mai târziu să le fiţi de folos. Dacă Zeul pleacă, satul îi va aştepta întoarcerea; la fel şi noi, continuă ea, privindu-le cu atenţie. Când Rina a trecut pe aici nu v-a spus cumva că Zeul vrea să vă vadă?

         Fetele îşi aruncară câteva priviri îngrijorate, făcură o plecăciune grăbită şi ieşiră pe uşa încă deschisă, ocolind-o cu grijă pe Lily, care se pierduse în gândurile ei încercând să înţeleagă situaţia în care se găsea. Nu-şi mai amintea de cât timp plecase din oraş; mintea îi spunea că nu putea fi mai mult de jumătate de zi curentă - soarele apunea când ajunsese în sat - dar picioarele o dureau, de parcă mersese încontinuu multă, multă vreme. Locul în care se afla putea fi sub pământ, putea fi doar cu puţin sub peştera zeului. La fel de bine, putea să fie prinsă într-unul din lungile vise pe care le avea în timpul somnului. Dar parcă toate evenimentele, toate persoanele întâlnite, toate discuţiile grăbite - şi limba aceea pocită - erau puţin prea ieşite din comun, prea diferite chiar şi de cele pe care le visa adesea.

         Uşa grea se închise cu zgomot, iar grămăjoara pe care Lily o ţinea în braţe se răsuci, aducând-o din nou cu picioarele pe pământ. Copilul era treaz, dar tăcea; privea cu interes focul pe care Anna îl hrănea cu buchete de plante uscate şi vreascuri, în timp ce buzele i se mişcau ca într-un cântec.

         - ... povestea, nu? întrebă, aşezându-se pe bancheta aspră de lângă masă, iar Lily îi urmă exemplul, fără să-şi dea seama. Cele trei fete care tocmai au plecat vor fi cândva preotese. Probabil nu înţelegi rolul lor aici. Satul are o legendă în care se povesteşte despre prima întâlnire cu Zeul - începe cu mulţi, mulţi ani în urmă. Satul era la începuturi, locuitorii lui erau puțini, toți tineri și neștiind să facă ceva de unii singuri; ei erau copiii despre care circulă atâtea povești, copiii pe care orașele i-au aruncat în deșert de îndată ce n-a mai fost nevoie să îi îngrijească. Nenumiții. Cu greu, cei care au reuşit să supravieţuiască s-au găsit unii pe alții în timpul călătoriiloe, formând o comunitate. Și când într-un final au hotărât să se își creeze un loc pe care să-l poată numi acasă, au venit aici, în singura parte a deșertului cunoscut în care nu existau orașe sau vânători. Și aici au găsit muntele, înconjurat de verdeață.

         Lily auzise multe despre vânători. Cu toate acestea, copiilor nu le povestise niciodată despre ei. Cruzimea cu care aceștia sfârșeau viețile celor ce străbăteau deșertul nu ar fi fost pe placul lor.  În plus, ea nici nu credea în existența acestor creaturi. Sepresupunea că vânătorii fuseseră creați cu unicul scop de a distruge pericolele dinafara orașelor, fie ele obiecte sau ființe. Iar nenumiții păreau să le cadă pradă prea des. Dar nu menirea lor era incredibilă, ci felul în care se spunea că sunt alcătuiți - roboți cu înfățișare aproape umană, conținând esența unor criminali; programați cu mintea acestora, modelați astfel încât să-și facă treaba la infinit. Din Ziua Zero, nimic nu a fost aruncat; totul a fost refolosit, până și mințile celor condamnați la închisoare pe viață. Cum ar fi putut cineva crede așa ceva?

         - Și în verdeața asta au dormit primele câteva nopți, bucurându-se de libertatea pe care le-o oferea acest loc. Apoi li s-au terminat merindele și au început să mănânce din plantele care se găseau aici. Apoi a venit frigul. Dar casele de care aveau nevoie ar fi fost văzute prea ușor și vânătorii i-ar fi găsit; așa că s-au hotărât să le construiască sub pământ. Și ăsta a fost adevăratul început; oamenii și-au întemeiat familii, au învățat să lucreze pământul, să-și structureze locuințele, să vorbească unii cu alții. Nu duceau o viață ușoară, dar erau liberi; ei și copiii lor primiseră nume. Comunitatea a supraviețuit; de fapt, a înflorit. Bineînțeles, se păstrase schimbul cu orașele. Din când în când, bărbații plecau în orașe pentru a face târguri, ca să poată procura ceea ce nu puteau produce în Sat – îmbrăcăminte și medicamente, femeile rămânând ca să îngrijească locuințele, copiii și culturile. Poate din acest motiv, nu numai orășenii, ci și membrii satului au început să creadă că toți nenumiții care ajung în orașe sunt bărbați. Așa și Rhet, cu tot cu vederea lui slabă, a crezut că ești un băiețel și ți-a propus să vii aici.

         - Și dacă își dădea seama că sunt fată? Lily nu se putu abține să întrebe.

         - Atunci te-ar fi adus cu forța, îi răspunse Anna cu o mină serioasă. Și cum el e prea tânăr ca să aibă o soție, bărbații satului ar fi concurat pentru tine. Câștigătorul te-ar fi dus în casa lui, unde ar fi trebuit să îndeplinești toate treburile unei neveste. Ai noroc că Rina te-a văzut din timp și l-a anunțat pe Zeu.

         Lily înghiți în sec. Înțelesese brusc stilul de viață al satului. Înțelesese și cuvinetele zeului. Dintr-o dată voia să se întoarcă în navă; voia ca totul să fie un vis și să se trezească. Îi era extrem de teamă, cu toate că nu avea un motiv pentru care să se alarmeze atât de tare. Tremura. Voia să fugă, dar nu știa pe unde; se simțea încolțită, sufocată de camera care era, brusc, mult prea mică. Și Anna continua povestea, ca și cum ei totul îi părea normal.

         - Și-apoi a venit boala; o boală cu care nu se mai întâlniseră până atunci. Aveau medicamente, dar nu știau cum să le folosească. Și oamenii mureau mereu. Atunci o fetiță, rămasă orfană, a început să urce în sus pe munte, sperând că boala n-avea să ajungă la ea. Și aproape de vârful muntelui, a găsit intrarea în peșteră. Cea prin care ai trecut și tu. Din gura peșterii ieșeau valuri de aer cald, de parcă muntele însuși respira. Îi era frică, dar boala, de care se temea și mai tare, a împins-o înăuntru. Înaintând prin tunel, a începu să audă bătăile unei inimi. Începuse să îi fie frică, dar boala o aștepta afară, așa că a continuat să înainteze. Și la capătul drumului l-a găsit pe Zeu. El știa deja de problema cu care se confrunta satul; i-a dat fetei un mănunchi de plante medicinale și a trimis-o înapoi, înapoi în locul infestat, înapoi între muribunzi, spunându-i că trebuie să îi ajute. Bineînțeles, au fost puțini cei care au crezut în existența Zeului, puțini care au acceptat leacul, și acei puțini s-au vindecat. Apoi viața a continuat, de parcă boala n-ar fi fost vreodată. Dar curând a venit seceta; recoltele se ofileau, puținii rămași au început să sufere de foame și sete. Fetița a urcat iar muntele ca să îi ceară Zeului ajutor. El i-a arătat un izvor secret, de unde satul și-a luat apa până când ploile au revenit. Timpul a trecut, cum trece mereu; fetița a crescut într-o tânără femeie, dar a continuat să urce în lăcașul Zeului zi de zi, uneori ca să îi ceară sfaturi, uneori ca să îi mulțumească. Și ea a fost prima preoteasă.