O saptamana, a trecut doar o săptămână si simt ca imi pierd in fiecare zi un strop din viata cand ma duc la mama. Nu a existat zi sa nu ma duc sa vorbesc cu ea, si nici zi in care sa nu i vad pe tipi aia doi. Sunt acolo mereu.
Imi bag ultimele cărți in geanta si parasesc clasa. Am revenit acum 2 zile inapoi la liceu, dar degeaba. Nu ma pot concentra, si pe langa asta, nu exista pauza in care sa nu plang in baie sau chiar si in fata profesorilor si a colegilor, doar fiindcă îmi pun tot felul de intrebari stupide.
Deschid poarta cimitirul, un loc pe care nu am crezut vreodata ca o să-l vizitez asa de mult. In fiecare zi dupa ore vin aici. Stau in jur de o ora povestindu i mamei totul, iar dupa plec inapoi in aceea casa.
De fapt, nu se poate numii casa, in urma cu 3 zile m am certat iar cu ei, pur si simplu nu pot sa suport nepasarea lor față de mama, ma dezgusta si totodată enervează. Oameni fara inima.
Ajung in dreptul mormântului si imi i au obișnuita mea poziție. Desigur, lacrimile nelipsind. Dupa aproximativ o ora si ceva foamea isi face simtita prezența. Nu ar mai trebui sa sar peste mese, mama s ar fi supărat rau.
- Pa mama, ne vedem mâine!
Ma ridic, imi iau ghiozdanul si ma indrept spre ieșire. In timp ce mergeam printre morminte, observ o femeie, plangea. Din cate aud, fetița ei a-a murit. Fără sa vreau scap cateva lacrimi si grabesc pasul. Locul asta e prea deprimant.
Ne fiind atenta pe unde merg ma izbesc de ceva sau mai bine spus de cineva. Îmi ridic capul doar ca sa intalnesc privirea unuia dintre acei tipi. Sunt aici, din nou.
Ma retrag putin speriata si imi asez hainele sifonate. Tușesc fals, la fel făcând si el.
- Fii mai atenta! Tonul lui dur folosit m a facut sa stramb usor din nas. Nu mi a placut.
"Fii mai atenta? Cine ești tu sa mi spui ce sa fac?"
- Voi fi, te asigur. Chiar daca ma simt ofensata din cauza tonului, continui sa merg dar ma opresc cand il aud pe prietenul lui vorbind.
- Nu ar trebuii să i ceri scuze? Aud un alt tip de voce, era groasa, ca a celuilalt, dar nu la fel de dura. Ma intorc si ma uita sper el.
- Poftim? Si de ce, ma rog, ar trebui sa i cer scuze? Il privesc urat si oricat de chipeși ar fi ei, deja ma enerveaza rau.
- Fiindc-.
- Maxim!
Voiam sa aud ce prostie mai avea sa scoată pe gura, dar este oprit de strigatul destul de impunător al celuilalt batrbat încât corpul meu a tresărit plăcut la auzul acelei voci dure. A fost nevoie doar ca sa i rostească numele amicului sau, pe un ton mai autoritar, incat acesta s a supus, fără sa obiecteze in vreun fel anume.
"Maxim? Deci asa il cheama."
Ii rostesc numele in minte, întrebându ma care e numele celuilalt, fiind dornica sa l aflu.
- Esti cam aroganta.
Il aud vorbind pe asa zisul Maxim dupa un moment de reculegere, oferit amândurora.
Se pare ca nu doar el a fost marcat de autoritatea amicului sau. Mi a trebuit câteva secunde ca sa revin cu picioarele înapoi pe pământ, vocea lui era ferm impunătoare fără ca măcar sa ți se adreseze tie. Doar auzindu l strigând un nenorocit de nume mi a făcut corpul si mintea sa se piardă.
Fiind, in sfârșit cu picioarele pe pământ, îmi reamintesc de comentariul răutăcios adresat mie din partea așa zisului Maxim.
- Poftim?
CITEȘTI
feeling love and hate
Romantik"Am țipat la el. Si a ridicat privirea pentru prima data in seara asta si s a uitat dureros de rănit la mine. Ochii săi, ii adoram, dar erau ochii unui demon, nicidecum ai iubitului meu. Iar pentru prima data, de când încerc sa aflu un răspuns, i am...
