feeling love and hate

Capitolul 4

Stateam pe aceeasi canapeaua pe care in urma cu 3 ore îmi simțeam obrajii fierbinți din cauza rușinii, iar acum plâng in hohote încât cred ca am sa leșin.

- Violeta, te rog, calmează-te si spune-mi ce s a intamplat, te rog!

L am sunat imediat pe Mikhail dupa ce am fost aruncata in strada ca un sac de gunoi, iar el a venit  la fel de repede precum a si răspuns.

- E-el, din n-nou m-a lovit.

Reușesc sa spun printre suspine, dar regret, fiindcă mi-e teama ca Mikhail sa nu înrăutățească si mai mult situația. Îmi e destul de greu sa accept ca tatăl meu ma uraste, m a aruncat in strada si m a jignit, si nu doar pe mine, ci si pe mama, dar totuși nu pot sa suport ideea de a fi rănit, e tata.

- De ce?

Am simtit cum imi vibra corpul din cauza tonului dur pe care l a folosit. Privirea ii se întunecase brusc. Era nervos, o simțeam pana in măduva oaselor. Avea o cuta uriașă între sprâncene iar maxilarul îl ținea constant încleștat, din cauza asta întrebarea a sunat ca un mârâit. Un mârâit ce mi a făcut corpul sa tremure ușor plăcut, dar desigur, frica nu lipsea, așa ca refuz sa i raspund. Ceva imi spune ca daca am sa i spun va face o prostie.

- Violeta, răspunde-mi!

Imi las capul in jos, nedorind sa ma uit la el. Imi era rușine, dar si frica. Nu mi era frica de el, pur si simplu îmi era frica. Imi era frica de ce i ar face tatei si rușine fiindcă voi fi nevoita sa i spun ceea ce credea tata despre mine, voi fii nevoita sa i spun ca tata nu m a numit doar pe mine in acel fel, ci si pe mama.

- Doamne, Violeta, raspunde mi!

Tresar cand il aud cum se răstește si fara sa vreau ma trag cu toata forța rămasă lângă brațul canapelei, departe de el, începând sa tremur din toate încheieturile, ridicându mi picioarele pe canapea si imbratisandu ma singura drept scut. Știu ca nu mi ar face niciodată rău, dar faptul ca acum aproximativ o ora tata m a lovit, iar el tipa acum la mine nu ma ajuta deloc. Dupa doar câteva secunde ma simt trasa de el, la pieptul sau, si îmi pot da seama ca i pare rău dupa felul in care ma strânge in brațe.

Nu știu cum am reușit sa stau in poala sa, tot ce știu e ca am ambele picioare pe o parte, iar el ma strânge in brațe ca pe un copil când încerci sa l adormi. O mana o are pe capul meu, ținându l pe pieptul sau, iar cealaltă e pe spatele meu undeva aproape de coaste mișcând o ușor. Brațele mele erau, de asemenea in jurul lui, strângând ul cat de tare pot eu încercând sa mi potolesc lacrimile si suspinele. 

- Îmi pare rau! Nu am vrut sa te sperii, doar ca, nu te pot ajuta daca nu imi spui de ce te-a lovit.

Oftez epuizata si ma retrag usor din îmbrățișare, dar nu cobor din poala sa iar el nu si ia mana de pe spatele meu, ba din contra, o pune si pe cealaltă pe soldul meu, lansând o acolo, liniștita. Îmi ridic privirea si dau de ochii săi ce se pare ca s au mai potolit, culoarea lor calda a revenit. Acel verde deschis a revenit, putând citi in ei îngrijorare, dar si mila, la naiba! Nu vreau sa i fie mila de mine! Nu vreau sa faca toate gesturile astea din pura mila, îl doresc in alt fel.

Îmi las capul in jos fiind mai trista acum, dar îmi reamintesc ca totuși ii pasa de mine, e îngrijorat, iar asta îmi da o mica pata de speranța. 

- E-eu, nu stiu cum să-ți spun asta.

Ii mărturisesc, in timp ce încă suspin. Îmi e greu sa vorbesc, mai ales când sunt si in poala sa, mult prea aproape de ce nu trebuie si mult prea aproape de el. Îmi las mâinile in poala mea începând sa ma joc cu ele din cauza stresului. Nu știu cum ar trebuii sa i spun asta.