Au trecut 4 zile de cand stau la Mikhail. Cred ca s a saturat de mine. Ma simt asa de nașpa. Din cauza mea a dormit 4 seri la rand pe canapea si nu e confortabila, chiar deloc.
Acum e 21:08, ma ridic din pat si ma duc in sufragerie, cu gândul de a i spune ca vreau sa plec. Chiar daca nu știu unde naiba ma voi duce știu sigur ca nu vreau sa fiu povara nimănui.
Inca purtam hainele lui, dar de data aceasta un hanorac inloc de tricou. Mi-am învățat lectia.
Cobor scările jucându-ma cu capatul hanoracui. Nu o sa iasa bine, simt asta. Am ajuns sa l cunosc pe Mikhail mai bine decât ma cunosc pe mine si sunt sigura ca, când va auzi ce vreau sa fac nu i va pica bine, nici măcar puțin. Ma opresc cand il aud cum se foiește pe aceea canapea, ba chiar scapand si o înjurătură. Ma simt si mai rau acum.
Tusesc fals ca sa ii atrag atentia, ceea ce si fuctioneaza. Își ridic privirea, ca mai apoi sa se ridice in fund, uitându se la mine.
- Violeta? S a intamplat ceva?
La naiba, mi a pierit tot stropul de curaj pe care îl aveam, si nu fiindcă îmi e frica de cum va reacționa - poate doar puțin - ci de faptul ca o parte din mine nu vrea sa plece. Partea mea lacoma vrea sa stea aici, cu el, la el, lângă el. Vreau sa ma trezesc dimineață si sa l vad in bucătărie cu Max cum se cearta pe subiecte legate de munca lor, arătând ca doi copii, vreau sa i port în continuare hainele si sa i folosesc balsamul sau de dus si încă mai vreau sa adorm in fiecare seara pe perna sa care, chiar daca pare ciudat, încă i mai are mirosul.
"La naiba!"
- A, de fapt da, chiar s a intamplat.
Inghit in sec in timp ce Scutur din cap si încerc sa mi revin, nu ma pot lasă influențata de obsesia mea fata de el si de îngrijorare care ii se citește pe chip. Trebuie sa mi iau viața in mâini, nu sa stau pe spatele lui. El ma privea cu atentie analizând u mi fiircare gest incercand sa si dea seama despre ce e vorba.
- Nu ma speria, vino si spune mi ce s a intamplat!
Vorbea calm, îngrijorarea ii se putea citit in voce. Merg spre canapea cu pași mici, dorindu mi din tot sufletul sa nu mai ajung si ma așez langa el. Îmi feream privirea de a lui, chiar daca el se uita la mine blând.
Trag aer in piept de cateva ori. Privirea lui ma părăsise nici pentru o secunda. Imi așezam cuvintele in cap incercand sa face ceea ce urma sa spun sa sune convingător.
- Uite, Mikhail, multumesc pentru tot sprijinul oferit si pentru ca mi-ai oferit un loc unde sa stau, chiar daca a fost pentru o perioada scurta de timp. Vorbeam incet, dar cu toate astea el tot m a auzit. Imi ridic privirea si il observ cum se încrunta neintelegand despre ce vorbesc.
- Ce vrei sa spui?
- O sa plec.
- CE?
Vocea i se ridica brusc la fel si corpul. Era nervos. Era in picioare in fata mea, eu inca fii d pe canapea, iar diferenta de inaltime parea si mai mare acum. Un munte de om statea incordat in fata mea, increstandu si macilarul si pumnii, de parca era gata sa sara la bătaie. Tacerea dintre noi imi dadea de i teles ca vrea sa continui sa vorbesc si sa i expluc prostiile pe care le am scos pe gura. Asa ca ma ridic in picioare, langa el, tinandu mi capul in pamant. Nu se mișcase deloc asa ca a trebuit sa fac eu un mic pas in lateral ca sa am mai mult spatiu.
- Ma simt vinovata pentru ca iti ocup patul iar tu trebuie sa te chinui pe canapeaua asta. Tu m ai ajutat cu atat de multe lucruri, iar eu? Nimic.
CITEȘTI
feeling love and hate
Romance"Am țipat la el. Si a ridicat privirea pentru prima data in seara asta si s a uitat dureros de rănit la mine. Ochii săi, ii adoram, dar erau ochii unui demon, nicidecum ai iubitului meu. Iar pentru prima data, de când încerc sa aflu un răspuns, i am...
