Nu pot vorbi despre mine dacă tu nu mă asculţi.
Îmi imaginez că în timp ce citeşti rândurile astea fără niciun înţeles telefonul îţi vibrează deja de un minut, iar mama ta e deja la al doilea pachet fumat. Nu ştiu ce te deranjează, de fapt. Faptul că eşti ignorat sau că existenţa ta încurcă vieţile oamenilor. Nimeni nu s-a năcut ca să-ţi fie prieten sau ca să te facă pe tine fericit. Toţi oamenii care se află dincolo de zid sunt anormalii, care nu-ţi pot respecta libertatea şi te îngrădesc cu prejudecăţile lor. Ei sunt marionetele cu care ar trebui să-ţi parodiezi coşmarurile. Şi totodată, cu ei ar trebui să începi dacă vrei să mai fim prieteni.
M-am născut acum câţiva ani într-o ghenă de gunoi, îmbâcsită de mirosul resturilor de la Mc Donald’s, KFC şi restaurantelor de genul lor. Mama mi-a povestit că cel mai mult a durut-o să-şi amintească cum doctorii în telenovele le spun părinţilor nou-născutului : Aveţi un băiat puternic sau Zâmbetul fetiţei dumneavoastră o să şteargă lacrimi într-o zi . Şi într-un fel a avut dreptate spunând asta. Mamele au nevoie de încurajări la începutul acestui drum, trebuie să-şi ştie plodul în siguranţă, fiecare visând că nu departe de acea zi lumea va fi salvată de el.
Probabil eşti curios cu cine stai de vorbă. Dacă sunt o Ea sau un El.
Mă cheamă Ics. Cam ciudat pentru ţara în care locuiesc. De obicei, când îmi spun numele e imposibil să nu aud, cu un ton sarcastic : Îmi pare bine, eu sunt Zero.Dar, m-am obişnuit şi cu asta până la urmă. Normalitatea mea nu va fi niciodată în raport cu anormalitatea speciei umane pe cale de suprapopulare. E mai bine că tu nu îmi poţi spune numele tău. Nu vreau decât să mă asculţi , să mă citeşti şi cel mult să subliniezi cuvintele care te definesc, ca mai apoi să le redefineşti folosindu-te ca punct de reper.
În anul 2000, am mers pentru prima dată la şcoală. E prima mea amintire legată de o instituţie de învăţământ. Mama nu şi-a permis să mă înscrie la grădiniţă. Probabil nu avea bani să-mi cumpere creioane, un caiet cu foaie velină şi acuarele, gândindu-se că dacă le aveam pe astea, involuntar îmi doream mai mult. Întotdeauna a mers pe principiul : Totul sau nimic.
Când am intrat pentru prima dată în clasa în care urmam să-mi dezvolt capacităţile intelectuale şi de socializare, am început să plâng. Cred că toată lumea a început să râdă atât de zgomotos, încât m-am aruncat cu capul în braţele mamei, strigându-i că vreau acasă. Eram naiv, asta datorându-se şi faptului că nu avusesem un tată care să-mi repete la orice căzătură sau bătaie că : Băieţii nu plâng niciodată,fiule. Lacrimile din ziua de 15 septembrie 2000 le datorez oamenilor. Mamelor care şi-au adus plozii la şcoală, învăţătoarei care mă privea cu o oarecare superioritate, colegilor mei care îşi fixau ochii pe îmbrăcămintea mea nu tocmai la modă. Cum aş fi putut să-mi permit o uniformă din cel mai mare complex comercial când mama abia se chinuia să-şi vândă legumele în piaţă? Profitul ei nu ne ajungea nici măcar să plătim chiria camerei pe care o aveam la subsolul bordelului Q. Strada Ghidului, numărul 8. Adresa nu te-ar mai duce nicăieri astăzi, totul a fost dărâmat din cauza unor conflicte între benzile de traficanţi de carne vie, droguri şi vieţi. Cineva trebuia să iasă câştigător. Şi acela am fost eu, în cele din urmă.
