Nu vom mai fi liberi niciodată, eu şi trupul meu. Am devenit posesia destinului. Sunt posesia unei invenţii. Eu nu cred în destin, n-am crezut niciodată. Obosesc atât de uşor în faţa ideii de a fi om, mă simt istovit după primul zâmbet în faţa unei noi deprinderi. Noaptea trecută am fost singurul participant uman la războiul dintre fantomenele trcutului. Mi-am revăzut mama, atât de bătrână şi uzată de probleme, apoi colegii de clasă care m-au determinat să transform lacrimile în sange, urmând în linie dreaptă fiecare om care mi-a dat contur lumii.
Nu urăsc pe nimeni în secunda de faţă. Nu am resentimente decât faţă de ceea ce nu am cunoscut. Însă ştiu că timpul trece, iar odată cu trecerea lui se schimbă atât concentraţia de simţire, cât şi straturile de forţă în faţa a ceea ce e iminent. Îmi leg prezentul de ultimele evenimente care mi-au sugerat să fiu altul. Şi pot afirma cu ochii larg deschişi că mi-a reuşit transformarea. Mie şi ideilor mele.
------
Sunt singur de câţiva ani. În zadar sper că uşa camerei se va deschide sau că masa de lucru va fi ocupată de scrisori de la oameni atât de fals interesaţi de sănătatea şi starea mea. Azi, prefer falsitatea în locul indiferenţei. Ambele îmi sunt străine, nu ştiu mare lucru despre cum ar trebui să mă comport în preajma lor, însă vreau să învăţ. Poate întineresc. Aş vrea să am din nou 6 ani, să-mi caut tatăl printre toţi taţii care merg şi sărbătoresc ziua bărbatului în diverse localuri. Să îi trag pe toţi de mânecă, să-i fac să mă privească şi să citesc în ochii fiecăruia dacă între mine şi acel bărbat care nu ştie ce vreau de fapt de la el, e vreo asemănare. Nu-ţi poţi găsi tatăl printr-o privire, dar poţi încerca. Cam aşa văd eu imposibilul. Nu toţi mi-ar da atenţie, unii ar crede că sunt un mic cerşetor care se umileşte în faţa unor bărbaţi în toată regula, care nu sunt obişnuiţi să fie sensibili. Şi, pe deasupra, în faţa unor oameni care nu ar înlocui niciodată ultimii stropi de băutură cu zâmbetul unui copil.
Atunci, eram doar un băieţel. Unul frustrat, care nu ştia că lumea lui nu va fi niciodată înţeleasă de oamenii mari. Dar speram. Îmi petreceam serile pe băncile din parc. Priveam cum îndrăgostiţii se ascund şi nu înţelegeam de ce. Eu îmi doream să fiu văzut, recunoscut, admis pentru a-mi continua viaţa în sânul unei familii iubitoare. Iubire, după asta alergam în timp ce, cei de vârsta mea urmăreau baloanele cu aer, înălţându-se spre necunoscut. Însă baloanele acelea se întorceau în cele din urmă pe pământ, în cazul meu iubirea nu s-a întors niciodată. S-a înălţat spre locuri despre care nu am nicio idee cum ar arăta şi cred că s-a acomodat uşor cu ceea ce a descoperit acolo. N-am cunoscut-o, n-am atins-o, să-i parcurg ţesuturile cu admiraţia unui novice. Nici în cărţi nu mi se explică că iubirea nu e ceva fizic, aşa cum e trupul unui om. Cred că asta a fost prima mea greşeală majoră, această confuzie care m-a tot îndemnat să transform sentimentele în obiecte. În cele din urmă, eu nu mai simţeam, doar triam obiectele care nu mă satisfăceau mult timp.
Nu l-am găsit niciodată pe acel bărbat căruia ar trebui să-i spun tată. Şi nici nu mă pot consola, spunând că acesta a fost destinul. Nu l-am cunoscut pentru că el poate nici nu a existat cu adevărat. Poate la rândul ei, mama se ocupa să transforme imaginaţia în realităţi, care nu au cum să se potrivească cu ceea ce e adevărat. Poate nici ea nu ştie cine e acel bărbat care a ajutat-o să mai distrugă încă o viaţă.
Am distrus până acum tot ce-am iubit. Oameni, idei, realităţi. Şi am fost conştient de asta. În curând, mă voi distruge şi pe mine, distrugând ceea ce încă mai este în viaţă.
Astăzi, am confundat aerul cu foaia de hârtie. De obicei, mă întind pe iarbă şi scriu în aer. Asfel, nimeni nu-mi ştie gândurile. Aerul nu e capabil să înţeleagă sau să destăinuie ceea ce eu îi împărtăşesc. Cuvintele astea pot fi şterse, dar deja ele fac parte din lumea în care trăiesc. Şi a fi şters nu e totuna cu a nu fi existat.
