Am încetat să mai luptăm pentru noi atunci când au început alţii să o facă. Trimişi ai lui Dumnezeu, binevoitori, se caţără pe sufletele noastre să ajungă la măduva sa şi să scormonească după sentimente.
Sufletele noastre sunt deşarte, pustiite de respiraţii tăiate brusc de zgomotele unei dispariţii a demnităţii. Aceleaşi acţiuni ne definesc. Mersul mână de mână, privitul în ochi, ţipetele, monologurile în faţa pereţilor spoiţi cu drame sau perversiuni. Noi suntem acţiunea, noi suntem definirea unei vieţi total schimbate.
Lupta este în numele nostru. Marionete cu credinţă, noi, oamenii, stăm aşezaţi la o coadă nedefinită să aflăm sentinţa. Trebuie să existe una, chiar dacă nu este a noastră. Pentru noi s-a deschis cerul şi au căzut toate stelele, Luna stă ascunsă în mădularele lui Dumnezeu şi-i şopteşte prin lumina ei că teama începe să-i alerge prin oase. Ştiam noi atunci când ne-am născut, goi şi fără nume, că din cauza noastră vor dispărea frumuseţile Pământului?
Ne imaginăm învingători; singura şansă să rămânem în picioare, stabili şi cutezători. Avem la dispoziţia noastră luptători despre care nu ştim decât că indiferent de situaţie ne vor salva. Condiţia noastră umană se rezumă la aşteptări. Doar pentru asta ne mai ajunge acest efort de a respira.
Pierduţi în noi, neajutoraţi suntem totuşi cei mai puternici.
