Înainte să mor pentru prima dată, m-am gândit dacă voi mai simţi, atunci când voi renaşte, căldura Soarelui. Mulţi oameni mi-au spus că vindecă rănile care apar atunci când inima unui om este rănită. N-am înţeles niciodată cum pot fi inimile rănite. Ele sunt protejate de cuvinte, lacrimi, strigăte. Cum ar putea atunci să fie atinse de mâini sau obiecte ascuţite?
Mă gândesc acum că n-am avut niciun prieten cu care să vorbesc despre viaţă. Toţi mă căutau doar pentru a-mi povesti cât de frumos se moare atunci când nu mai există poveşti pe care să le imaginezi şi pe care să ţi le asumi.
Ascultam, ascultam, ascultam...şi în acelaşi timp mă închideam în mine. Am fost un lacăt multă vreme. Protejam sau doar forţam să rămâne închise, emoţiile care m-ar fi făcut uman.
Sunt multe cuvinte pe care nu le înţeleg. Şi multe sentimente care îmi apar în vise vorbindu-mi şi îndemnându-mă să găsesc oamenii care să mă facă să le cunosc. Dar tot ce nu ştiau ele era că nu-mi doream să ştiu. Nu-mi doream să simt. La un moment dat, m-am gândit chiar să-mi cos buzele. Dar mâinile mele au învăţat doar să scrie...din această neştiinţă am rămas stabil în această postură de individ care vorbeşte. Cuvintele pe care le articulam nu erau niciodată auzite de cei care aveau nevoie de ele. Prin urmare, nu eram de niciun folos. Inutilitatea mea m-a făcut să mor pentru a doua oară.
Am renăscut. Aveam aceeaşi înfăţişare şi acelaşi trecut pe care încercam să-l schimb doar imaginând posibilităţi la acţiunile deja întâmplate. Trăiam atâtea vieţi doar cu o singură respiraţie şi iubeam – presupun că aşa se spune când eşti mulţumit de prezenţa unui om- atâţia oameni doar cu un singur suflet.
Astăzi, viaţa mea este o poveste. Nu sunt eu cel care o povesteşte, dar mă număr printre cei care o citesc sau o ascultă şi se gândesc la vieţile lor.
Nu fericirea este cea căutată zi de zi, ci o simplă clipă în care simpla fiinţă să-mi fie suficientă.
