Bibliotecara și Tâlharul

CAPITOLUL 7 - Doamna Michelle în acțiune

"Here let dead poetry rise once more to life."

- Dante Alighieri, 'The Divine Comedy'.

____

AVA

― DUMNEZEULE MARE! AVA?

Și iat-o.

Încă din momentul în care i-am scris că nu vin la bibliotecă, a știut că ceva e în neregulă, având în vedere că nu lipseam nici în momentele în care efectiv nu stăteam în picioare sau ardeam de febră, când mă prindea vreo răceală.

Charlie dă buzna în apartamentul meu, în sufrageria unde încă mă aflu, întinsă pe canapea.

Întregul corp îmi e amorțit și începe să mă doară. Cred că deja s-au format vânătăi de toată frumusețea în locul în care am fost lovită de botul mașinii, iar mușchii încep să îmi zvâcnească dureros. Ca să nu mai vorbesc de julituri.

Tristan e încă aici, în dreptul bibliotecii, privind cu o încruntătură adâncă pe chip copilașii mei care stau cuminți pe rafturi și așteaptă să fie citiți sau recitiți.

Zâmbesc parcă involuntar, trăgând cu ochiul în direcția lui și visând penteu câteva clipe cu ochii deschiși.

Cum ar fi să apuce o carte de acolo și să citim ceva împreună? Nu o să am pace până nu o să îl văd cu ochii mei citind ceva. Până la urmă nu am renunțat la planul meu. Tot îmi doresc să retragă tot ceea ce a spus despre cărți. Sunt absolut sigură de faptul că Tristan nu a găsit încă cartea potrivită care să îi stârnească apetitul pentru lectură. Ăsta e marele obstacol. Iar eu am de gând să găsesc cartea aia.

Sunt din nou conștientă de prezența lui Charlie atunci când își face apariția în dreptul meu, privindu-mă cu ochi mari, speriați.

― Sunt bine, Charlie! Nu am nimic, nu trebuie să îți faci griji, îi spun, căutând să îndepărtez expresia aceea terorizată de pe chipul acum palid.

Aceasta răsuflă ușurată, urmând să se arunce efectiv la gâtul meu, îmbrățișându-mă.

Apoi, atât spre uimirea mea, cât și a lui Tristan, sare și la gâtul bărbatului, făcându-l să își mărească ochii, prins cu garda jos și să îmi arunce priviri confuze.

Charlie îi zâmbește larg.

Nu îl mai detestă acum.

― Ce bine că ai fost acolo! exclamă prietena mea, urmând să se întoarcă din nou la mine, așezându-se cu mișcări lente la marginea canapelei. Sper că nemernicul care te-a lovit să aibă coșmaruri la noapte! Nu e posibil să fie atât de inconștient!

Charlie îmi ridică brusc picioarele și mi le pune în poala ei, începând să îmi facă masaj.

Îmi vine să râd când văd cu câtă grijă mă dădăcește, dar mă trezesc scoțând mai degrabă un sunet înduioșat.

― Sunt bine, Charlie. Serios.

― Taci tu! Te-a bușit o mașină! Cum naiba să fii bine? Eu cred că muream acolo. Nu mi s-a întâmplat niciodată să fiu lovită de o mașină!

O privesc cu uimire și admirație, realizând încă o dată cât de norocoasă sunt să o am ca prietenă.

Charlie e o fată de aur. Îmi e mereu aproape și nu există scenariu în care să nu îmi fie alături când se întâmplă ceva. Când nu mie bine sau sunt pur și simplu doar tristă.

A fost mereu acolo.

Câteva bătăi se fac auzite în ușă, iar Tristan se duce să deschidă.

Arunc o privire în direcția aia și îmi vine să râd când văd ceea ce se întâmplă.