Bibliotecara și Tâlharul

CAPITOLUL 9 - Speranță și încredere

"And, of course men know best about everything, except what women know better"

- George Eliot, 'Middlemarch'.
_____

TRISTAN

Sunt acasă la mine, sprijinit de pervazul ferestrei din bucătărie și trăgând disperat dintr-o țigară, încercând să elimin cumva din sistemul meu starea asta ridicolă de... Nici nu știu ce e.

Mă gândesc la Ava și la cât de mult mă poate scoate din sărite. Uneori pare genul de ființă fragilă și inofensivă, dar alteori se transformă într-o amazoană care știe să lovească foarte bine.

Fața încă mă doare în urma loviturii ei. Dar parcă mai mult mă doare orgoliul. Am fost pălmuit de o puștoaică.

Nu ar fi prima dată, dar totuși nu mi s-a mai întâmplat niciodată să fiu atât de frustrat de acest lucru.

Îmi amintesc de privirea ei dezamăgită. De strălucirea care prevestea lacrimile pe care se străduia să le țină în frâu. Și, privind-o în felul acela, am realizat că fata asta s-a atașat mai mult decât ar fi trebuit pentru binele ei. Privirea aceea nu o poți confunda. Era un amestec de dezamăgire și durere. O rănisem doar făcând ceea ce fac eu de obicei. Ceea ce îmi demonstrează, din nou, că ar trebui să stau pur și simplu departe de ea. Ava nu e pentru mine. Eu nu sunt pentru ea. Mai mult eu. Nu sunt deloc bun pentru ea, pe când aceasta e mult prea bună pentru unul ca mine.

Ar trebui pur și simplu să o uit. Altfel voi ajunge, inevitabil, să o înec în mizeriile din viața mea.

Ea nu ar trebui să știe că aceste mizerii există.

Trag un alt fum din țigară înainte să fiu tras din gândurile adânci de soneria zgomotoasă a telefonului din buzunarul pantalonilor.

Îl scot cu gesturi leneșe, încruntându-mă lejer atunci când văd cine mă sună: Denise.

Nu mă apelează niciodată, de bună voie. De fel sunt eu cel care o caută, dar mai mult ca să mă asigur că nu i se întâmplă nimic copilei ăleia. Pe Denise am început să nu o mai suport, încă de când am descoperit cât de neglijentă poate fi cu micuța Riley.

― Ce vrei? îi răspund pe un ton sec, urmând să fiu luat prin surprindere de sunetul respirației ei agitate.

Pare speriată. Terorizată.

― Denise, e totul ok?

― În cât timp poți ajunge aici?

Nu am auzit-o niciodată vorbind în felul ăsta. Vocea ei e răgușită, dar categorică, semn că ceva urât e pe cale să se întâmple.

Denise pare trează. Și nu se întâmplă des. Ceea ce mă face să mă îngrijorez și mai mult, paradoxal.

― Douăzeci de minute, spun în timp ce deja mă pun în mișcare. Denise, ce mama naibii se întâmplă? Riley e bine?

― E prea mult. Douăzeci de minute e prea mult...

Încep să alerg în direcția ușii imediat ce îmi iau hanoracul pe mine și adidașii în picioare, luând-o la goană pe strada luminată slab de felinare. S-a lăsat noaptea și frigul, iar eu alerg cât pot de rapid în direcția stației de autobuz.

― Vin cât pot de repede. Spune-mi ce se întâmplă. Acum, Denise. Nu te juca cu mine.

― Am o datorie la niște tipi. Vin să o colecteze, iar eu nu am niciun ban.

― De cât ai nevoie? întreb imediat, gândindu-mă că nicio cifră nu e prea mare dacă asta are să o scutească pe micuța Riley de necazuri.

Nu îmi pasă de Denise. Dar dacă ea pățește ceva, va suferi și copilul.