MIKEL - LA FAMILIA MIGDALLI | FINALIZATĂ|

Capitolul 5.

                          CAPITOLUL 5

Turn around

Every now and then I get a little bit lonely

And you never coming 'round

Turn around

Every now and then I get a little bit tired.

Total Eclipse of the Heart – Bonnie Tyler

Nervos, după un meci de fotbal pierdut și cu moralul la pământ mă îndrept cu pași apăsați spre camera mea. Trântesc ușa cu putere, apoi o încui. N-am nevoie de ei. N-am nevoie de mila lor. N-am nevoie de iubirea lor. Dacă m-ar fi iubit n-ar fi renunțat la mine. Nu-mi pot schimba părerea despre ei, oricât aș încerca. Ce părinte face una ca asta? Cât de inconștient să fii?

Arunc prin cameră cu tot ce prind la mână cu mâinile tremurânde și cu respirația sacadată. Mă ridic, mai sparg o vază. Nici măcar nu știu dacă o fac de nervi sau din prostie. Pentru iubire sau pentru dorința de a fi mângâiat?

Nici nu știu de când am început să mă schimb în halul ăsta. Mereu am fost o persoană calmă, chiar dacă gesturile necugetate mă defineau drept altcineva, dar parcă acum universul se joacă cu mine. Cu inima mea, care deja este făcută fărămituri.

Nu este de ajuns, universule? strig. Mi-ai luat totul și acum vrei să mă distrugi de tot?

Aud un ciocănit în ușă și corpul mi se mai relaxează. Cine naiba vine la ora asta?

Dacă-i prind pe nemernicii ăia am să dau cu ei de pământ. Am să-i fac să se simtă cum mă simt eu acum. Pășesc până în dreptul ușii și mă pregătesc s-o deschid. Oare ar trebui să deschid?

Ezit.

N-ai de ce să-ți mai petreci timpul cu ramoliții ăștia. Pleacă, creează-ți propriul destin, îmi șoptesc vocile.

― Mikel? îl aud pe Antonio strigându-mă. Ce se întâmplă acolo?

Arcuiesc o sprânceană, pregătindu-mi vorbele pe îndelete. Nu știu dacă ar fi bine să-i spun adevărul sau să-l mint în față. Nici nu știu de ce m-am mai apropiat de ușă pregătit să-i deschid.

Sau de ce mă contrazic ca un dement.

Răsucesc cheia în broască și îi deschid, încercând să adopt o figură relaxată. Pe naiba, relaxată. Cred că-i o combinație de frustrare cu o încercare disperată de a nu arăta precum un drogat. Expresia sa denotă faptul că arăt într-un hal fără de hal. Mai bine stăteam în banca mea și nu părăseam mânăstirea. Mă distanțez și urc în pat fără să mai scot un sunet. Nu știu ce să-i zic, iar tăcerea este singura care vrea să mă ajute acum. Dacă-i spun acum, nu știu cum va reacționa.

Hei, suntem rude, știai?

Hei, Alehandro e taică-miu, îți vine să crezi?

Ridicol.

Sunt ridicol.

Ar trebui să încetez să mai vorbesc singur. Poate acum mă vor interna la un spital de nebuni.

― De ce eșți așa de concentrat? îl aud pe Antonio care își trece mâna prin fața mea încercând să mă aducă cu picioarele pe pământ. Prietene??

Ridic privirea și mă încrunt.

De ce mai încearcă? Vreau sa fiu lasat in pace de toata lumea. Nu-mi ajunge ca toata viata am trait cu impresia ca parintii mei au murit din vina mea? Sa nu mai spun datile in care am plans precum un idiot, invinuindu-ma pentru tot. Cand, de fapt, ei traiau bine si fara mine.