MIKEL - LA FAMILIA MIGDALLI | FINALIZATĂ|

I. Nu încerca să te apropii de mine, căci te vei prăbuși odată cu inima mea.

I.

Nu încerca să te apropii de mine, căci te vei prăbuşi odată cu inima mea.

There ain't gold in this river

That I've been washing my hands in forever

I know there is hope in these waters

But I can't bring myself to swim

Easy on me - Adele

Pandorra

De fiecare dată când mă mut într-un oraș nou, entuziasmul meu scade. Toată viața meaam alergat dintr-un loc în altul și n-am apucat să-mi fac prieteni. Și dacă reușesc, sunt nevoită să-i părăsesc. Nu-mi place să dau totul uitării. Amintirile sunt un portal către o altă lume, iar eu prefer să le țin în inima pe cele mai frumoase.

Este bine că-mi doresc.

Planurile oricum sunt sortite eșecului, mai ales ale mele. Tutorele meu m-a înscris la un liceu din New York, County school și de când am intrat pe porțile acestuia am simțit că nu-i o alegere bună.

Degeaba îmi spun opinia, când nu știe să asculte. Degeaba am gură, dacă nu am dreptul să vorbesc. Degeaba am ochi, dacă privesc cum lumea este distrusă sub nasul meu. Prima impresie pe care o am când pășesc pe holurile liceului sunt tipii obraznici care agață câteva fete pe holuri. Dacă și-ar da seama cât de speciale sunt în fața prostiei lor.. Fetele sunt apreciate decât pentru latura sexuală. După ce te culci cu cineva ești o femeie usoara, iar tipul este considerat un șmecher.

Vai și amar s-a ales de societate!

Trebuie să recunoaștem că ne ascundem după niște măști, apoi ne întrebăm de ce realitatea este atât de cruntă când suntem răniți până în măduva oaselor. De ce nu ne simțim iubiți. De ce suntem abandonați.

Ajungem în biroul administratorului liceului, unde mă fac comodă pe un scaun și-l las pe tats să facă ce-l taie capul. Măcar așa n-o să-l supăr. Urăsc când oamenii sunt supărați și nu pot să-i ajut. Urăsc să fiu nefolositoare. Dar îmi place latura umană și bună care nu-mi iese niciodată din instinct. Nu mă las afectată de lumea din jurul meu, în schimb ea se lasă afectată de indiferență cu care o tratez.

― Pandorra este o fată perseverentă și isteață, se va descurca de minune aici! adaugă tata. Nu-i așa, draga mea?

Înclin din cap, iar acesta îmi zâmbește. Eu rămân în continuare tăcută, așteptând să intru odată în sala de clasă. Nu imi place de acest domn si cu atat mai mult nu-mi doresc sa il vad prin preajma mea. Ma.. sperie.

― Păi, murmura directorul incercand sa-si gaseasca cuvintele, sper să te acomodezi repede cu liceul.

Da, si eu sper sa nu. Si sa nu ma atasez de acest loc si de persoanele de aici ca la celalalt. Pentru ca o sa mi se franga iar sufletul. Deja mai adun din bucatelele ramase incercand sa le lipesc la loc, dar... nu pot.

― Da...

Repet, eu sper să nu. Sper sa fie totul cat de cat bine ca sa ma pot deplasa pe picioarele mele ca inainte. Nu vreau sa o dau iar in bara si sa ajung de unde am plecat. Mă ridic și ajung numaidecât în dreptul ușii, așteptându-l pe tată. Acesta da mâna cu directorul, prea formal din punctul meu de vedere, apoi ies pe ușa în doi pași și cinci mișcări. Ieșim pe coridorul principal și observ o femeie care stă în dreptul unei sîli de clasă, așteptând. Această își înalţă privirea când ne observă, apoi adaugă:

― Massimo, bună! și afișează un zâmbet radiant.

Îmi arcuiesc o sprânceană și îmi îndrept privirea spre el. Oh, nu, deja mor de rușine!