MIKEL - LA FAMILIA MIGDALLI | FINALIZATĂ|

Capitolul 7.

CAPITOLUL 7

I tried to leave it all behind me

But I woke up and there they were beside me

And I don't believe it but I guess it's true

Some feelings, they can travel too

Wish that you were here – Florence + The machine

NOUĂ ANI MAI TÂRZIU...

Odată cu așa-zisa mea ședere în New York, am descoperit că lumea nu e ceea ce pare. Te înstrăinezi crezând că lumea este diferită, chiar dacă suntem cu toții făuriți din același lut. De către același creator. Numai caracterul ne diferențiază pe unii de ceilalți. Să te schimbi este inevitabil, mai ales când vezi că-i singura ta cale. Sau cea mai mare greșeală pe care o faci. Mult timp mi-a luat să mă acomodez cu noul mediu. Nu este ușor să trăiești sufocat de presiunea unui oraș gigant, în care te poți pierde numaidecât. Și nici într-o școală în care să fii șmecher este salvarea ta. Ideea lui Alehandro a fost una: la câteva zile după ce am sosit, ne-a înscris într-o amărâtă de școală și anume Riverdale County school.

Locul în care lumea crede că mergi să înveți, când de fapt părinții îți semnează sentința la moarte. Numai cei puternici reușesc să ia bacul fără să se apuce de ou. Pur și simplu, învățatul nu mai este la modă. Intri în sala de clasă când vrei și dac-o faci, te prefaci că ai înțeles și când ai examene te duci pe principiul Dumnezeu cu mila. Ești ierarhizat și etichetat după cele mai mari realizări sau cele mai de căcat lucruri pe care le faci.

De pildă, John Kennedy și Robert Kennedy, frați de profesie în combinarea cu tot felul de târâturi de prin liceu au fost găsiți în biroul directorului trăgându-și-o și acesta chiar i-a felicitat. Terifiant dacă mă întrebați pe mine. Toți elevii s-au îngrămădit să-i felicite, iar aceștia au spus că-i o nimica toată.

Să înțeleg că a fost o plăcere?

Revenind, nici eu nu-s prea departe. De la a fi un elev cât de cât silitor, am ajuns să mă droghez, să mă îmbăt și să culc cu tot felul de descreierate care mă doresc doar pentru trup. Dar pentru asta, trebuie să facă sacrificii. Să-mi asculte ordinele și să mi-o lingă până le dau lacrimile.

Trebuie să mă aleg și eu cu ceva, nu-i așa?

Nu-s prost, multă lume ați alege să credeți asta. Nici măcar nu știu cine sunt. Poate că așa mi-a fost sortit să ajung. Dar nu mă vait. Am supraviețuit întreaga mea viață cum am putut, iar alegerile nu mă caracterizează ca persoană. Cu o seară în urmă am sfârșit ca de fiecare data, cu o pițipoancă în brațe și o partidă bună, urmată de niște shoturi.

Ce merge mai bine după sex decât alcolul? Chiar îmi place. Lumea mă vede stăpân pe mine, pregătit să distrug pe oricine încearcă să-mi încalce principiile. Sau să fure ce este sortit să fie al meu. Par egoist și ipocrit, poate. Dar câteodată e bine să ne dorim binele că să putem fii respectați. Ca să fim privilegiați. M-am învățat să am pretenții de la viață.

Să obțin cu stupoare ceea ce vreau.

Și nimeni nu mă calcă pe coadă.
Nimeni n-a încercat. La șaptesprezece ani m-am mutat din garsoniera lui Alehandro și m-am stabilit aproape de Facultatea de Limbi Străine. Nu doar pentru că găsesc bunăciuni cu duiumul, dar de acolo pot auzi cam tot ce se petrece prin apropiere.

Și-mi place să fiu la zi cu bârfele, nici nu vă imaginați. Arăt altfel. Mă simt altfel. Sunt împăcat cu statura mea. Și nimeni și nimic nu mă poate schimba.