Cazi, te ridici si mergi mai departe. Dar aici nu, aici cazi si doar cei mai buni supravietuies. Acum eu am cazut, iar forta mea interioara imi spune sa stau acolo, ca imi va fi mai bine, dar eu spun Nu. Spun nu agoniei eterne. Si da am avut curaj sa ma ridic. Iar in jurul meu vad sute de oameni, defapt nu sunt oameni, sunt Ingeri pedepsiti pentru bunatate. Care drept pedeapsa le-au fost luat cel mai drag lucru din vesnicia lor, puterea de a ajuta, dar mai ales Aripile.
Eu sunt Briana, si aici incepe adevarata mea poveste. Povestea unui Inger, da un Inger adevarat, care a iubit oameni mai mult ca orice, si a juns sa traiasca cu ei, dar nu pentru ca a vrut, ci pentru ca a fost alungata din lumea sa si condamnata sa duca o eternitate in durere, in rusine si dizgratie. "Bri, totul e bine, noi nu murim, noi suntem puternici, noi suntem viata si moarte in acelasi timp". Mama imi spunea asta mereu, dar ea a ajuns sa duca o eternitate in durere. "Bri, ne vom vedea jos, si vom invinge durerea impreuna". Tata cel mai puternic Serafin, a cazut in durere. Si bine au facut, am pierdut tot, familie, prieteni, dragoste. Tot tot tot, dar datorita pierderi suferite voi trai. Nimanui nu îi este frica de un Înger mic, care a fost alungat, nu a supravietuit nimeni inca, dar eu am facut-o. Iar acuma ma plimb printre trupuri, Vi dar fara viata. Vad durerea in ochi lor, vad cum lacrimile de sange le curg pe obraji, cum carnea depe oasele lor tremura. Ce e cu adevarat aceasta durere? Nu e una fizica, e una psihica, in mintea ta se revede din nou momentul in care esti inpins pe pamant, momentul cand ramai fara aripi si tot ce ai trait pe parcursul caderi. Toate dezamagurile tale iti apar in minte, fara nici un fir de fericire. Esti doar tu, cu cele mai ingrozitoare cosmaruri ale tale. Aceasta este durerea de dupa cadere.
Sutele de cadavre vi, zac intrun loc oribil, parca ar fi o groapa de gunoi, copaci uscati, totul negru in jur. Oroarea din jurul meu se inteteste, vad un trup, trup care zace intins langa mine, privesc cat se poate de atent si sub fata acoperita de sange, si schimonosita de la atata timp de zacut acolo, o resunosc, o recunosc. Îi recunosc zambetul care desi nu apare pe fata ei acuma, sunt sigura ca e acolo, ii recunosc ochi albastri, care desi ascunsi intr-o balta de sange au un albastru patrunzator si plin de dragoste. Recunosc tot, recunosc mainle mici dar ferme, gura acea mica dar care putea sa distruga totul in jurul ei doar printr-o singura nota inalta. Da era fiinta care mi-a dat viata, mama. O privesc oripilata si simt cum incep sa tremur, simt cum pamantul de sub picioarele mele incepe sa figa si totul se invarte. Cad langa mama mea, o strang puternic in brate, inchid ochii, si in mintea mea incep sa apara amintirile urate. Incep sa tremur, sa tip si sa plang.
Trupul meu in agonie se afla langa mama, prin ultimile raze de luciditate, o privesc, mana mea mica îi atinge fata, si îi soptesc un sincer ''te iubesc''.
-Nu suferi, ridicate si pleaca. Nu mai iubi, uraste. Nu ierta, distruge, razbunate.
Si i-am auzit pentru ultima data glasul. M-am ridicat pentru a o privi si ai vorbi. Dar acesta a fost sfarsitul ei. M-a incurajat cand ea nu mai putea.
Am inchis ochii, si cu durerea m-am ridicat.
Am simtit cum oasele mi s-au frant in tot corpul, cum durerea m-a invadat, dar a trebut, nu de tot dar a facut-o si de acuma v-a incepe era mea. Era unui inger care sufera si pierde.
****Prima carte, nu fiti duri cu mine, lasati cate o parere, accept si critici. Critica este constructiva. Si scuzati greselile gramaticale. :) :* ****
