Inocența unui demon

Capitolul 5~ Caderea in intuneric

Jolene POV
Vantul de munte imi flutura parul, razele soarelui imi mangaie fata, caldura acestora ma face sa zambesc. In sfarsit! Zambesc! Deschid ochii. Deci nu e un vis. Chiar sunt aici! Ma simt linistita, dupa atata timp acea piatra de pe inima a disparut. Ma ridic de pe scaun si pornesc spre lac. Alexander a fost foarte dragut ca m-a adus aici. Avea dreptate, aveam nevoie de o scapare.
Ajung pe malul lacului si ma asez pe iarba moale, verde, putin umeda. Natura. Mereu am iubit-o.
Flashback
-Mami! Strig eu, alergand spre minunata fiinta. Am vazut un fluture! Si l-am urmarit mami! M-a dus pe un camp si erau mai multi mami! Erau colorati!
Mama ma lua in brate si imi zambi.
-Grozav scumpo. Acum du-te si joaca-te. Mami are treaba! Spune dandu-mi drumul.
Am inceput sa alerg pe camp. Soarele stralucea. Pasarile cantau, iar eu dansam fericita. M-am apropiat de lac, am vrut sa privesc pestii, insa am alunecat cazand in apa rece. Rochita mea alba mi se lipi de piele. Nu puteam respira. Plamanii mi se umpleau incet cu apa murdara. Incercam sa strig la mami, insa de fiecare data apa imi intra in gura, impiedicandu-ma. Dadeam din maini si din picioare, sperand ca voi iesi la suprafata, insa ceva ma tragea spre fundul lacului. Am incetat sa ma mai zbat. Intreg corpul ma durea, nu mai puteam face nimic.
O mana puternica intra prin apa, ridicandu-ma, tarandu-ma la mal. Ma bate pe spate, scotandu-mi apa din plamani. Il privesc pe barbatul din fata mea. Nu il cunosteam. Era brunet, parul cazandu-i pe fata, avea ochii albastri, un albastru intens, mai mult decat magic. Si un zambet prietenos. Purta haine negre, si imi transmitea un sentiment de nesiguranta. Nu doar hainele lui ma speriau, ci si tatuajele lui. Avea bratele pline de imagini care mai de care mai ciudate. M-am dat putin mai in spate.
-Multumesc. Spun speriata.
-Oricand. Spune zambind. Sa nu te mai apropii asa de apa. Spune ridicandu-se si plecand.
-Stai! Strig eu alergand dupa el. Cum te numesti?
Isi intoarce privirea spre mine, zambind larg.
-Nu iti face griji. Imi spune. Ne vom mai intalni.
Ii intorc spatele imbufnata, doar pentru o clipa, apoi cand ma intorc inapoi disparuse.
Mami imi povestise despre fiinte ca ei. Mami ii numeste ingeri.
End flashback
Clipesc de mai multe ori pentru a-mi alunga acele amintiri. Numai inger nu era! Imi spun eu dezamagita. Aveam doar 10 ani, m-am lasat pacalita. Eram asa naiva. Ochii aceia inca imi bantuie visele transformandu-le in cosmaruri. Acel zambet stramb, acea voce intensa, joasa. Numai cand ma gandesc la asta ma infior, un val de energie strabatandu-mi intreg corpul. Il urasc! Din vina lui sunt asa. Totul e doar vina lui!
Ma ridic de pe iarba si continui sa ma plimb. Locul asta imi trezeste atatea amintiri. Soarele, vantul, iarba, natura...toate faceau parte din viata mea, cu mult timp in urma.Imi intorc privirea spre cabana, probabil ar trebui sa ma intorc, dar nu pot. Nu acum.
Continui sa merg de-a lungul lacului. Ador mirosul de munte, de iarba. Mi-as dori sa nu mai parasesc locul acesta niciodata. Privesc putin in jur si parca il vad. E in departare! O silueta intunecata! Il aud razand in hohote. Oh nu! Ce cauta el aici? Nu e bine! Inima incepe sa imi bata cu putere, palmele sa imi transpire. Nu mai pot respira! Prin minte imi trec mii de imagini cu fata lui satisfacuta, zambind larg vazandu-ma plina de sange. Nu rezist impulsului si alerg in directia lui. Dar cu cat alergam mai tare, cu atat parea ca se departeaza mai mult. Parca ii simt respiratia in ceafa, ii simt atingerea pe brat.
-Ti-a fost dor de mine? Ii aud vocea soptita in urechea mea. Ma intorc dintr-o miscare si il vad. Sta la doar cinci centimetri de mine, cu mainile indesate in buzunar. Poarta haine negre, ca intotdeauna, parul acela mult prea inchis la culoare inca ii sta pe frunte, intrandu-i din cand in cand in ochi... Oh! Si ochii! Aceiasi ochi albastri, cufundati in acelasi intuneric demonic. Involuntar incep sa tremur. De ce e aici? Ochii imi sunt invadati de lacrimi, iar gura nu vrea sa mi se miste. Oricat de mult as vrea sa tip la el, sa ii spun cat de mult il urasc nu pot. Doar stau in fata lui, tremurand, iar lacrimile imi curg pe obraji, neavand puterea sa le opresc.
-Oh. Spune el prefacandu-se trist. Scumpa Jolene. Te deranjeaza ceva? Vorbeste cu mine, te pot ajuta!
Flashback
-Jolene vorbeste cu mine. Te pot ajuta! Spune prinzandu-mi mana in a lui si sarutand-o. Se simtea atat de bine atingerea, pielea lui pe a mea, sarutul lui fierbinte. Parea totul atat de familiar. Buzele lui carnoase, ochii lui ca doua oceane, parul acela moale si negru. Aveam senzatia ca il stiu de undeva, dar nu imi puteam da seama de unde.
-Nu mai pot sta cu ei. Ma plang eu. Devin imposibili. Ce ma fac? Intreb ca un copil mic.
-Muta-te cu mine. Spune el zambind.
-Haide. Am doar 17 ani, nu pot si tu o stii.
-Ai dreptate. Doar ca vreau sa te ajut. Te iubesc!
Ma apropii de el sarutandu-l apoi cazandu-i in brate. Da! Si eu il iubesc atat de mult. Totul la el e perfect. Ochii lui plini de o sclipire ciudata, dar si de un mister ce ma ademeneste. E plin de intuneric, dar il iubesc. El e ingerul meu.
End flashback
Incerc sa ma dau din calea lui, dar picioarele par ca nu vor sa ma ajute. Sunt ca o stana de piatra. Capul imi vajaie, nu mai pot vedea nimic din vina lacrimilor, dar ii simt buzele pe obrazul meu, le simt curbandu-se intr-un zambet.
-Stii ce trebuie sa faci! Imi sopteste la ureche, facandu-ma sa ma infior. Nu a fost nevoie sa imi spuna mai multe, stiam la ce se refera. Am confirmat printr-o miscare a capului.
Mi-a prins mana intr-a lui si mi-a zambit larg. Ce mult mi-a lipsit zambetul lui. De ce s-a intors? Trebuia sa stea departe. Il urasc! Dar il iubesc! El e intunericul, dar si lumina din mine.
Pornim tinandu-ne de mana.
Ajungem in dreptul lacului din nou. Ma priveste in ochi.
-Ai invatat sa innoti? Ma intreaba ridicand din sprancene, iar eu dau din cap in semn ca nu. Foarte bine! Spune atunci si imi cuprinde fata intre palme. Ii simt buzele peste ale mele, atat de moi, atat de calde. Apoi ne intoarcem cu fata spre lac si pornim cu pasi mici. Sunt cu el! In sfarsit! Voi fi cu el!
Apa era inghetata, soarele incepea sa apuna, acum aruncand doar niste sageti de foc spre noi. Incep sa tremur din pricina frigului, dar nu ma voi opri.
Aud o voce strigandu-ma. Intorc capul si il vad le Alexander in departare, alergand spre mine. Nu ii mai simt mana ingerului meu intunecat. A disparut! E in apa! Trebuie sa il prind din urma! Maresc pasul, apa cuprinandu-ma in totalitate. Pieptul incepe sa ma doara, plamanii fiindu-mi umpluti cu apa. Nu ma opun, las acea forta misterioasa sa ma traga pe fundul lacului. Asa e cel mai bine. La revedere lume!