Toți înlemniră când au auzit cuvintele conaşului. Fiecare avea o privire nici mai mult nici mai puțin șocată. Se holbau la unchiul lor, de parcă in următoarea secunda avea sa fie împușcat mortal.
-De ce vă uitați la mine in felul acesta? Nu am dreptate? Întrebă el.
-Domnule Montesque, cum puteți zice așa ceva? Nimeni nu vă vrea răul în această casă, vă asigur.
-Așa să fie, Eduard? Chiar crezi asta?
-Da, domnule, sunt perfect convins. Nu înțeleg de ce dumneavoastră credeți că vă paște pericolul la fiecare pas.
-Istoria se repetă, nu-i așa dragă Eduard? Tatăl meu a murit imediat după ce și-a făcut testamentul. Eu mi-am făcut testamentul ieri, deci am tot dreptul din lume sa cred ca voi fi omorât în casa mea.
-Unchiule Robert, ce vreți să spuneți că tatăl dumneavoastră a fost omorât? Întrebă Nina din pura curiozitate.
-Intradevăr domnule, doctorul a zis că a murit fiindcă i s-au oprit bătăile inimii, cu alte cuvinte de moarte naturală, zise Eduard ferm convins.
-Doctorul era un imbecil care imediat ce s-a văzut cu diploma in mână s-a apucat de dat diagnostice. Tata a fost omorât, dar cum toți frații și surorile mele erau prea induretrate, ca să zic așa, de moartea bătrânului, bineînțeles că au crezut fiecare cuvânt care li s-a spus. Eu, însă, nu sunt atât de credul cât sa cred că testamentul și moartea tatei au fost o pura coincidență, oh nu Eduard. Știm amândoi cine a făcut-o, nu-i aşa?
-Ce vreți să spuneți cu asta, domnule? Întrebă Eduard pe un ton ușor bâlbâit. Se simțea o tensiune incredibilă in acea cameră, dar în afară de Robert si Eduard, ceilalți erau încă sub stăpânirea șocului.
-Vreau să spun, Eduard, că este timpul să luam cina, nu crezi? Îmi este cam foame și sunt sigur că si nepoții mei trebuie să mănânce ceva, au avut un drum lung.
-Desigur, domnule, imediat, domnule.
Eduard se gratbi să iasă să dea ordin la bucătărie să pregătească masa. Cu pași mari si rapizi traversă sufrageria, sperând să plece cât mai repede. Când ajunse în pragul ustii, Robert își drese vocea și îi zise:
-Și Eduard?
Servitorul încremeni..
-Da, domnule?
-Data viitoare să nu le mai povestești astfel de lucruri nepoților mei fără știrea mea. Asta dacă va mai exista o dată viitoare. Am fost suficient de clar?
-D..d..da domnule.
-Perfect, poți pleca.
Nu așteptă să i se spună și a doua oara că majordomul aproape că alergă înspre bucătărie. Era din nou liniște. Nina știu că de când ajunsese la porțile casei ceva avea să se întâmple rău...și ea habar nu avea că acesta era de fapt începutul.
-Unchiule Robert? Întrebă Lilly pe o voce scăzută și timidă.
-Da scumpa mea? Răspunse el blând.
-Cine l-a ucis pe bunicul?
Robert oftă. Știa că dacă avea să pornească această discuție, va trebuii să răspundă și la întrebări mai puțin plăcute.
-Mai bine sa nu știți. Dacă am păstrat secretul atâția ani, o să-l păstrez cu mine până în mormânt.
Toți se înfioară când auziră expresia folosită. Cum se poate ca un om să vorbească atât de calm despre propria sa moarte? Care din câte crede el, se va întâmpla peste cateva ore?
-Acum haideți, nu vreau să stricăm această seară minunată! Spuneți-mi despre voi, Lilly si Michael, mama voastră la fel de visătoare a rămas? Întrebă Robert pe un ton usor amuzat.
-Da. Dar este perfectă așa cum e, gemenii vorbeau reținuți, încă speriați de discuția de dinainte.
-Și voi cred ca îi moșteniți această fire. Lydia, ce mai face arțăgosul tău tată? La fel de insetat de bani si de control?
Nina se amuză imediat. Iată de unde vine și firea Lydiei, este moștenire genetică.
-Tatăl meu vrea ce este mai bun pentru mine. Nu cred că ăsta e un lucru rău. Da, îi place să dețină controlul, dar atâta timp cât se pricepe să facă asta, nu vad problema.
-Eh, mă bucur că fiica sa i-a moștenit acest "har" minunat. Paul? Tata cum mai e? Tot sărac lipit pământului sau și-a băgat mințile în cap?
-Noi o ducem foarte bine și tata este și mai bine. Are propria lui firma.
-I-auzi! Richard cu propria lui firma? Când era mic nu putea avea locul lui propriu la masă.
-Bănuiesc că vremurile s-au schimbat, răspunse Paul ușor mânios că unchiul lui vorbește așa despre tatăl său. Până la urmă cine se crede?
-Nina? Sincer să fiu, mama ta este singura de care chiar mi-a fost dor. O femeie dreaptă, ințeleaptă și pe deasupra și frumoasă. Văd că i-ai moștenit această frumusețe, zise Robert, fixând-o cu privirea.
-Serios? Mulțumesc. Mama este cât se poate de fericită cu tot ce avem.
-Normal, păcat că s-a suparat în asemenea hal când s-a citit testamentul. Dacă aș fi fost in locul ei, poate aș fi făcut la fel dacă stau să mă gândesc mai bine...dar ce a fost a fost!
Imediat după aceea, s-a auzit clopoțelul care îi anunță că se servește cina. Paul, Lydia și gemenii se ridicara repede și, fără să arunce o privire înapoi, au plecat la cină. Nina a rămas cu unchiul ei, pe care începea să-l simpatizeze din ce in ce mai mult.
-Vreau să știi, Nina, că nu v-am chemat aici întâmplător. Am vrut să văd care dintre voi merită cu adevărat ceva din averea mea. Acum că am văzut ce fel de persoane sunt verișorii tăi, o să trebuiască să schimb ce este în testament. Nu îi lăsa să te supere, până la urmă le-am jignit părinții și au observat că de tine îmi place cel mai mult.
-Unchiule, eu...
-Hai la masă -o întrerupse Robert- Nu vreau să creadă că facem vreun plan sau altceva. Cine știe ce credeți voi ăştia din generația tânără.
Cina a decurs în liniște. Mâncarea era foarte bună, toți înfulecând înfometați, de parcă cineva avea să le ia cina din fața. Nimic neașteptat nu se întâmplă, încă...
După cină, toți urcară în camerele lor, mai puțin Robert care s-a dus în biroul lui să-şi rescrie testamentul. Uimitor cum o singură discuție poate face diferența...așa cum s-a întâmplat și când tatăl lui a murit. Dar bătrânul își cunoștea bine toți copiii. Nici până în ziua de azi Robert nu a înțeles de ce el? Ce avea el așa special? Oricum nimic nu mai contează acum.
Nina se uită pe geam. Întotdeauna făcea asta când o frământa ceva. Acum lucrul care o apăsa era unchiul ei. Vorbește de parcă și-ar dori moartea, de parcă nu ar mai avea de ce sa trăiască. Și are dreptate. Dacă s-a distanțat de toată familia lui și trăiește singur într-un conac, fără soție, fără copii, bineînțeles că la un moment dat ți se acrește de tot și de toate.
Decise să-i facă o vizită, până la urmă nu avea nimic de pierdut. Se ridică de pe marginea pervazului și își aranjă hainele şifonate de pe ea. Ieși din cameră și dădu nas in nas cu Eduard.
-Eduard? Ce faci aici?
-Domnișoară Nina, mă scuzați. I-am dus unchiului dumneavoastră ceaiul și biscuiții.
-A, desigur. Unchiul Robert e in camera lui?
-Nu, e in birou. Este a doua cameră pe dreapta de la parter.
-Mulțumesc Eduard.
Nina plecă in grabă. Nu îi plăcea de Eduard, simțea că e ceva in neregula cu el.
După ce greșise drumul de vreo 2 ori, în sfârșit găsi și biroul unchiului ei. Ciocăni o dată, dar nu îi răspunse nimeni. Ciocăni și a doua oara, dar tot ce auzi era liniștea. Batu tare in ușă, dar din nou, nici un răspuns. Încercă ușa, dar era închisă. Începu să strige tare, astfel încât să o poată auzi chiar dacă doarme. Se auziră voci din toate colțurile casei, și in 2 minute toata lumea era in fața ușii langa ea.
-Nina, pot să știu de ce urlii in halul acesta? Încercam să dorm să știi, îi zise Lydia, răutăcioasă.
-Domnișoară Nina, ce s-a întâmplat? Întrebă Eduard.
-Unchiul nu răspunde și e uşa închisă. A zis că va muri în seara asta și eu nu l-am crezut și m-am panicat când am văzut că nu deschide și...
-Calmați-vă domnișoară. Domnul Montesque ia un somnifer înainte de culcare. Probabil că a adormit in birou, se mai întâmplă.
-Atunci de ce a închis ușa? Asta poți să-mi spui?
-Dacă țineți morțiș putem să o deschidem. Am și eu o cheie de rezerva, zise Eduard, scotocind dupa cheie- Nu o găsesc, o pun mereu în buzunarul acesta, acum a disparut. Stați așa că am pus-o pe măsuță de acolo...nu e. Nu mai înțeleg nimic. Cineva mi-a luat-o.
-Atunci spargeți ușa! Urlă Nina exasperată. Oamenii ăştia chiar nu vad pericolul?
Paul, Michael si Eduard făcură ce li s-a spus. După mai multe încercări, când Nina țipă la ei să se grăbească, în sfârșit au spart ușa. Ce văzură îi lăsară cu gura deschisa de la șoc. Unchiul lor, domnul Montesque, cu cămașa sfâșiată de la rănile de pe abdomen, întins pe pat, mort....
Heey! Îmi pare rău dacă la început capitolul era plictisitor, dar până la urmă trebuia să fie așa. Abia de acum lucrurile vor începe să se complice, așa că vă urez lectură plăcută în continuare! Capitolul îi este dedicat lui Alexandra453 pentru susținerea ei care ma incurajeaza :))
