Seria ,,Destin sau coincidență"- Suflet rătăcit vol. 2

Capitolul 4

Cu un an în urmă
Kasia

Mă trezesc singură într-un pat imens, analizând-mi fața în tavanul oglindă al camerei. Aseară nu am fost eu. Demonii mei interiori au ieșit la suprafață. Acesta a fost modul meu de a mă exterioriza. În brațele lui mi-am uitat trecutul. Anii aceia s-au pierdut cu fiecare sărut al său. Atâtea terapii, pastile, urlete de disperare, niciuna nu a avut efectul mult dorit.

El a reușit să facă ceea ce nu au putut toți ce mi-au sărit în ajutor.

Liniștea din apartament mă sperie. Urăsc să stau singură, știind că din această cauză m-am pierdut pe mine.

Chiar dacă nu am avut nicio vină, copilă fiind, puteam să nu fiu femeia de azi dacă ascultam de conștiința mea.

Îmi duc mâna în dreptul inimii și după mulți ani o simt bătând.

Trăiesc din nou.

Privesc în jurul meu, dar nu îl văd pe niciunde. Poate s-a dus să facă niște cumpărături? Acesta e primul meu gând.

Zgomotul produs de stomacul meu mă amuză, amintindu-mi a mia oară cât de gurmandă sunt. Noroc că statura mea mă ajută să nu se observe kilogramele în plus.

Mă ridic din pat, îmbrăcând întreg trupul în cearceaful de pe pat. Am nevoie de un duș.

Miros a el, si chiar dacă nu mi-aș dori să mă spăl, face parte din rutina mea de zi cu zi.

Hainele îi sunt împrăștiate, semn că încă se află aici.

Nu cred că are chef de glume la ora aceasta. Nu ar avea de ce s-ar ascunde de mine. Am petrecut o noapte în care, fără să vreau, m-am regăsit datorită lui.

Verific fiecare cameră, dar niciun semn că este aici.

— Mark?

Vocea îmi e stinsă. Vreau să urlu să fiu auzită.

— Mark? Dacă ai vrut să ne jucăm de-a v-ați ascunselea, ai câștigat.

Număr până la trei, așteptând să iasă de undeva.

În zadar.

Ca o isterică arunc cu tot ce prind în cale, tot ce-i aparține. Dacă l-aș avea în fața mea nu știu ce i-aș face.

Nu mă recunosc.

Vreau să distrug tot, cum m-a distrus el pe mine!

Nu vreau să plâng!

Nu vreau să cred că și-a bătut joc de mine!

Cum să plece?

Unde?

Îmi șterg cu rapiditate lacrimile înhățând hainele de pe jos. Mă îmbrac cât ai clipi, privindu-mă încă odată.

Acum câteva ore eram cea mai fericită femeie, iar acum am rămas din nou singură.

Părăsesc apartamentul, sperând în adâncul meu să fie un vis urât din care mă voi trezi când se va face dimineață.