Seria "Alpha" - Creaturile

Capitolul VIII

        Mă simțeam amețită și parcă îmi venea să vărs. Am deschis cu greu ochii, din cauza luminii puternice. Îmi aminteam ceva ca prin ceață, dar știam că sunt la spital. Mă mai trezisem înainte, însă mă simțisem prea slăbită și am adormit repede înapoi. Cineva mă strânse de mână și mi-am mutat privirea. Era mama, care mă privea îngrijorată și am încercat să îmi maschez oftatul. Dumnezeule, sigur crede acum că am vrut să îmi tai venele!

        Întinse o mână și îmi dădu la o parte câteva șuvițe de păr, mângâindu-mi totodată fruntea cu mișcări ușoare, de parcă se temea să nu mă rănească. Mă durea pentru că îi provocam suferință și nu eram pregătită să îi ofer răspunsuri. Să îi spun ce? Cum m-au găsit, unde? Am închis ochii puțin, simțind ceea ce părea începutul unei dureri de cap.

       — Cum te simți? Șopti mama blând. Te doare ceva?

       — Doar capul puțin, am spus, conștientizând și cât de uscată îmi e gura și gâtul.

       — Doctorul a spus că nu ți-ai rupt nimic. Dar rana de la mână este atât de urâtă!

       — Ce bine, am spus răsuflat, încercând să îmi formulez întrebările în minte, fără să pară ciudat. Norocul meu a fost că ea a început să vorbească înaintea mea.

       — Când m-au sunat cei de la poliție, am crezut că te-am pierdut, ochii i s-au umplut de lacrimi.

       — Mamă, îmi pare atât de rău, am început să vorbesc tot mai apăsat. Chiar nu știu ce a fost în capul meu!

       — Sara, draga mea, nu e vina ta! Mă întrerupse, strângându-mi mâna. Se putea întâmpla oricui și mă bucur că băiatul acela a văzut totul. Datorită lui ai ajuns la spital la timp, el te-a adus.

        Inima mea a stat pe loc o secundă, ca mai apoi să bată cu repeziciune, de parcă tocmai a speriat-o cineva. Am privit spre geamul care despărțea salonul meu și holul, iar Gabriel era acolo. Răzemat de perete, cu bluza plină de sânge, mă privea încruntat. Era tras la față, cearcănele întunecându-i privirea. Frumusețea lui sălbatică era poate chiar mai accentuată, însă simțeam că ceva îmi scapă.

       — Gabriel, am șoptit.

        El își mișcă ușor capul și știam că e un răspuns, dar mama vorbi iar și mi-am luat ochii de la el.

       — Vă cunoașteți?

       — Este prietenul lui Teo. Am vorbit de câteva ori, am mințit.

        — Este un băiat extraordinar, zâmbi ea. Stă aici de când te-a adus, vrea să se asigure că ești bine. Vă las să discutați puțin și apoi vreau să te mai odihnești.

        Am aprobat imediat, să vorbesc cu el fiind o dorință acută în momentul de față. Mama mă pupă pe frunte, apoi ieși din salon și schimbă câteva vorbe cu Gabriel, care îi zâmbi fugitiv și intră în încăpere, ținând în mâna dreaptă o haină. Se opri lângă pat, privindu-mă.

       — Ești bine? l-am întrebat îngrijorată.

        El pufni.

       — Tu ești pe un pat de spital și mă întrebi pe mine dacă sunt bine?

       — Da...

       — Sunt bine. Întreg, după cum vezi. Asta dacă nu pui la socoteală faptul că mi-am văzut sufletul pereche făcând exact ceea ce mi-a promis că nu va face. Câte vene ai dublat? Ai idee?

        Oh, Doamne, asta nu e de bine!

       — Nu, am spus încet, trecându-mi repede limba peste buzele uscate.