Seria "Alpha" - Creaturile

Capitolul XI

        Lucrasem în ziua aceea și fusese o zi plictisitoare. Clienți cât să nu adormim, pentru că a plouat toată ziua. Pentru mine era un semn bun, primăvara începea să își facă simțită prezența. Dar pe o asemenea vreme nu aveam chef de nimic, iar Teo aproape moțăia cu a doua cafea în față, stând la una dintre mese și "verificând" niște facturi.

       — Închidem și mergem acasă? L-am întrebat, așezându-mă în fața lui.

       — Ar fi o idee, nu-i așa? Căscă el.

        Am zâmbit. Nu exista un șef mai bun decât Teo. Dacă i-aș fi cerut, probabil că m-ar fi lăsat să plec acasă și ar fi rămas el aici. Dar nu eram genul care să facă asta.

       — Deci, tu și Gabriel?

        L-am privit cu ochi mari.

       — De unde știi?

       — Am trecut aseară pe la el, voia să vadă cum o mai duc. Bineînțeles că am discutat puțin și despre tine, iar ceea ce simte pot să spun că e destul de evident, chicoti.

       — Nu că ar face mari eforturi să se ascundă, am mormăit și el râse pe bune acum.

       — Nu vrei să se afle?

       — Nu e asta, doar că... Nu ți se pare că totul e pe repede înainte?

       — Nu știu, poate. Dar am învățat un lucru, ziua de mâine nu îți e garantată. Un accident de mașină și ai dispărut. Asta nu e fulgerător? Tot felul de lucruri se întâmplau în jurul nostru, însă noi nu aveam puterea de a le înțelege. Sau, de a le observa. Ei au existat mereu, doar că modul în care am aflat nu a fost unul tocmai drăguț, zâmbi amar. Fă exact ceea ce simți, Sara. Cine știe ce mai aduce ziua de mâine?

        Cuvintele lui mi-au răsunat în minte toată ziua. Încercasem să mă împotrivesc până acum pentru că totul era atât de nou pentru mine, dar nu mi-am ascultat deloc inima cu adevărat. Să fiu doar eu cu ea, să înțeleg ce simte. Și în seara aceea asta am făcut. În camera mea, pe întuneric, până când am adormit.

        — Hei, unde te grăbești? Mă întrebă mama, văzându-mă dimineață gata îmbrăcată.

       — Mă întâlnesc cu niște prieteni, am spus, zâmbind larg. Tu ce faci? Nu trebuia să fii la muncă azi?

       — Duba aceea învechită s-a stricat din nou, oftă ea, scoțând din frigider șunca feliată. Tatăl tău a mers cu ea la mecanic, încearcă să își dea seama ce are până în ora doisprezece. Avem de mers după marfă și în Ford nu încape mare lucru.

       — Vreți să vin cu voi?

       — Nici vorbă, e ziua ta liberă. Muncești suficient, în plus tatăl tău mereu i-a dat de capăt vechiturii.

        Am râs, știind cât de mult îi displăcea mașina aia. Se stricase după două săptămâni ce o cumpăraseră, la mâna a doua, evident, și de atunci au un istoric generos cu ea pe la diverși mecanici. Am rămas totuși să mănânc puțin cu ea, apoi am pornit spre casa lui Gabriel. Nu mă chemase doar pe mine, Cezar și Angela probabil că erau deja acolo, dar nu știam despre ce era vorba. Am mers la mașină și chiar înainte să deschid portiera, am simțit în spatele meu o adiere rece, care îmi învolbură puțin părul. M-am întors instant, privind în urma mea, dar nu era nimic acolo. Și ce să fie? Vântul?

        M-am certat în gând pentru că eram atât de paranoică și am condus până la Gabriel cu muzica dată tare. Acesta deschise ușa înainte să deschid eu portiera.