Seria "Alpha" - Creaturile

Capitolul X

        Aveam emoții mari. Enorme. Era prima dată când ieșeam la întâlnire cu cineva pentru care aveam sentimente atât de intense. Îmi răscoleam dulapul și nu pentru că nu aveam cu ce să mă îmbrac, nu eram genul care se plângea de asta. Dar pur și simplu nu știam ce să aleg. Nu voiam să pară că m-am străduit atât de mult, dar nici nu îmi venea să arunc pe mine primele haine pe care aș fi pus mâna. Tocmai vorbisem cu Angela la telefon și abia aștepta să îi povestesc totul, diseară, iar entuziasmul ei mai adăugase două, trei emoții în plus. În cele din urmă am ales o rochie moale, roșie, ușor lărguță, care avea o curea subțire la mijloc. Botine și palton, încă era rece afară. Părul l-am lăsat desfăcut și am trecut de câteva ori, în grabă, placa prin el. Era moale și drept, fără bătăi de cap. Am inspirat adânc, în timp ce mă priveam în oglindă, apoi mi-am privit ceasul exact în momentul în care el bătuse la ușă. Aerul mi-a ieșit din plămâni. Era timpul.

        Bineînțeles că era mai frumos ca niciodată. Cu o pereche de blugi închiși la culoare, aproape mulați pe coapse, pulover gri deschis și o geacă descheiată, mirosind atât de specific lui a pădure, plante și pământ, conuri de pin și aer curat, toate acestea amestecate cu parfumul subtil și bărbătesc... Am avut nevoie de o secundă pentru a reveni cu picioarele pe pământ. Norocul meu că vorbise el primul:

       — Doamne, cât ești de frumoasă!

        Instinctul îmi spunea să las privirea în jos, pentru că tocmai mă îmbujorasem în urma complimentului primit, dar privirea lui o ținea captivă pe a mea și am reușit doar să zâmbesc total amețită de prezența lui.

       — Asta e în loc de salut? Aproape am șoptit.

       — Salut.

       — Și tu arăți bine.

        Ne-am îndreptat spre mașina lui și m-am bucurat că ai mei nu erau acasă. Nu aș fi vrut să le dau explicații dintr-un singur motiv: nici măcar eu nu știam prea bine ce se întâmplă între noi și cât de plauzibilă este întreaga situație.

        Ajunși la cinema, ne-am luat bilete la un film cu super eroi, dar simțeam că nici nu prea contează ce anume rulează pe ecran, cât timp vom fi atât de aproape unul de celălalt, în întunericul din sală. Era un detaliu care pe mine mă făcea să simt un gol în stomac.

       — Aș vrea să te duc la cină, după film, îmi șopti în timp ce deschideam drumul spre locurile noastre. Sunt sigur că mai ai întrebări și aici nu e locul potrivit pentru a vorbi.

        L-am privit fugitiv, atentă fiind și la scările numerotate, dar am zâmbit cald.

       — Mulțumesc.

        Ne-am ocupat locurile și am simțit cum nodul din stomac se face tot mai mare. Popcornul stătea aproape neatins, iar noi aproape nemișcați. Îl simțeam privindu-mă subtil, iar o dată i-am întors privirea. Albastru și verde, se contopeau într-un dans al emoțiilor pe care nu aveam cuvinte să îl descriu. Îmi doream prea mult să mă sărute atunci, acolo, în întunericul din sală. Simțeam dorința aceasta arzând în mine fără să o mai pot controla, deși creierul îmi atrăgea atenția, de undeva din spate, cu glas stins, că nu e deloc momentul. Că mai am nevoie de informații. Dar cine să le ceară, când el era la câțiva centimetri distanță, mă privea de parcă eram singura fată de pe lumea asta și mă atrăgea din toate punctele de vedere?

        Probabil văzuse și reținere în ochii mei, de aceea singurul gest de apropiere pe care îl făcuse fusese să îmi ia mâna într-a sa și să o ducă la buze. Îi simțeam respirația caldă ca un fel de arsură plăcută pe piele și mi-am înghițit nodul din gât. Nu știu dacă aș putea să povestesc un sfert din filmul văzut, dar nici nu cred că a contat foarte tare asta. Noi făcusem un progres uriaș în legătură cu ceea ce simțeam, eu progresasem mult legat de ceea ce simțeam pentru Gabriel. Și totul într-o sală de cinema.