Seria "Alpha" - Creaturile

Capitolul IX

       — Te rog, spune ceva.

        Expresia feței lui era împietrită. Nu schița niciun gest, dar maxilarul îi ieșea în evidență și tonul grav pe care îl folosise îmi dădea de înțeles cât de mult îl deranjează faptul că am auzit discuția dintre ei.

       — Mă gândesc că are dreptate, am spus încet, privind pe geam, dar nu eram cu adevărat atentă la peisajul din jur. Mă simțeam mai rău decât mi-am închipuit că o voi face, când am pornit de acasă.

       — Nu vorbești serios, pufni el, strângând volanul mai tare.

       — Sunt om, Gabriel. Chiar tu ai spus că trebuie să fie cineva dintr-o familie care are gena. Nu știu ce ai văzut la mine, însă nu sunt eu sufletul tău pereche.

       — Tata a decis pentru el, Sara. Și-a trăit propria viață, cu propriile alegeri. Îl respect, dar nu mai sunt un copil. Iar tu poți să negi cu voce tare de câte ori vrei, inima ta spune altceva când ești lângă mine.

        La naiba! Mă dădeam de gol atât de ușor! Nu mi se părea potrivit să mă pierd așa în fața lui.

       — Nu vezi că îți fac numai probleme? Aproape am șoptit.

        Gabriel trase brusc de volan stânga, intrând pe contrasens și făcând câțiva metri pe o alee pietruită, apoi puse brusc frână, oprind mașina. Își desfăcu centura în același timp, cu mișcări apăsate și repezi, apoi se întoarse spre mine, oprindu-se atât de aproape încât am rămas nemișcată, uimită de ceea ce se întâmplase în doar câteva secunde.

       — Privește-mă în ochi, Sara. Privește-mă, apăsă cuvântul. Ce vezi?

       — Lupul din colțul meu de poveste, am spus primul lucru care mi-a venit în minte.

       — Lupul tău din colțul de poveste, mă corectă, schițând un mic zâmbet afurisit în colțul buzelor. Acum imaginează-ți-l în locul lui Dragoș.

        Am simțit un pumn în stomac.

       — Ce? Nu! Aproape am strigat, încruntată.

       — De ce?

       — Pentru că... te cunosc!

       — Și pe el îl cunoșteai.

       — Dar nu așa! Nu cum..., am oftat, blocându-mă.

       — Aș fi putut fi acolo, ridică ușor din sprâncene.

       — Încetează! I-am cerut.

       — De ce, Sara?

       — Pentru că țin la tine! Am spus-o cu voce tare, apoi am făcut ochi mari. Gabriel rămase o clipă pe loc, apoi zâmbi iar și își îndreptă poziția, pornind din nou motorul.

       — Știi cu ce ai noroc? Îmi dau seama cât de multă informație ai fost nevoită să acumulezi într-un timp atât de scurt, de aceea sunt cuminte. Încă. Altfel te-aș fi sărutat și asta ne-ar fi scutit de atâtea discuții în contradictoriu.

        Spuse toate acestea atât de lejer, întorcând mașina și conducând mai departe, încât nici nu mai știam cum să reacționez. Eram conștientă de ceea ce era între noi. Simțisem și eu asta încă din vis, apoi din prima clipă în care l-am văzut. Ceva ce depășește logica mea umană, însă mă speria gândul că mă îndrăgostesc atât de repede de cineva despre care nu știu nimic.

       — Nu vreau să fiu sursa problemelor tale, am spus, privindu-i profilul luminat ușor de soarele la apus.

        În lumina soarelui, ochii săi erau ca marea când e liniștită, caldă, familiară.