INSANE

Z...?

Stăteam în colțul camerei mele și plângeam. Mii de lacrimi îmi părăseau ochii și sute de suspine răsunau în toată camera. Nu mai suportam. Toată lumea își bătea joc de mine. Poate că silueta mea nu era tocmai perfectă, părul meu nu era lung și cu bucle perfecte, părinții mei nu erau foarte bogați...dar o inimă tot aveam. Fiecare copil în parte mă lua la mișto, mă jicnea, făcându-mă să mă întreb...de ce încă mai sunt aici? În acea seară, m-am dus la marginea balconului și eram gata să sar.

-Of,of,of,of, copil prostuț.

-Cine ești?

-Chiar vrei să le oferi satisfacția tonților ăia?

-CINE EȘTI??

-Poți să îmi spui...Z.

În acel moment, un băiat a ieșit din camera mea. Era brunet, avea ochi mari și ireal de albaștrii, buze rozalii, perfecte, era destul de înalt și foarte musculos...era băiatul din visele oricărei adolscente.

-Haide. Te ajut eu să treci peste toate, a spus el întinzând mâna.

-Dar...ce? De unde ai apărut și de ce îți pasă de mine?

-O să înțelegi într-o zi. Acum haide.

I-am luat mâna și am simțit puterea cu care m-a tras până în cameră. S-a așezat lângă mine pe pat și cu o mână îmi mângâia fața.

-Of, of, of. Draga mea Aria.

-De unde știi...

-Shhhh. Nu spune nimic. Vino aici.

M-a tras lângă el și mi-a așezat capul pe pieptul lui. Mă simțeam în siguranță cu el.
A doua zi de dimineață, Z. era în fața canapelei cu o lamă în mână.

-Ce-i asta?

-O lamă.

-Și ce să fac eu cu ea?

-Să te tai. Ajută când ești depresivă și vrei să te sinucizi.

-Dar...

-Ei, haide. Vino.

M-a târât după el până în baie, s-a așezat în pragul ușii și mi-a dat lama.

-Haide ! Ce poate fi așa rău? A spus el.

-Dacă o să mă doară? I-am răspuns eu speriată.

-Doar nu ți-e frică, nu? Ești un mic pișat în pantaloni? Credeam că ești mai puternică. Lașo !

-Nu mie frică, dar...

-NICIUN DAR ! Dacă nu ți-e frică...demonstreaz-o. Taie-te !

-Dar...

-TAIE-TE !

În acel moment, lama mi-a sfârtecat carnea încheieturii făcând loc șiroaielor de sânge și gemetelor mele de durere. M-am prăbușit la pământ și am privit sângele care se prelingea pe mâna mea și picura pe gresia albă a băii. Nu îmi venea să cred cum Z. s-a transformat atât de rapid într-un monstru.

-De ce? Am întrebat eu confuză.

-Nu te simți liberă?

-Ba da..

-Păi vezi, ți-am spus eu că o să te ajut cu toate...A.

-Z...

A plecat. Nu știu unde dar a plecat. Mă simțeam liberă datorită durerii care îmi părăsea corpul.

L-am așteptat o zi, o săptămână...dar nu a venit până într-o noapte.

-Unde ai fost? Știi că mi-am făcut griji?

-Nu m-ai chemat.

Atunci am înțeles că Z. apărea doar când eram distrusă. Depresia revenise și era tot mai puternică.

-Ține, a spus el întinzâmdu-mi o țigară și o brichetă.

-Nu, mersi, nu fumez.

-Nu te-am întrebat dacă o faci. Ți-am spus să le iei.

-Dar..

-IA-LE !

Am luat țigara și am aprins-o. Am luat o gură mare de fum și m-am înecat.

-Ajută să te calmezi. Dă-mi să-ți văd mâna.

Am întins mâna și el mi-a ridicat mâneca hanoracului. Când a văzut mulțimea de răni adânci și dese a zâmbit. Un zâmbet minunat și satisfăcut.

-Bun, văd că ai învățat.

-Cine ești tu defapt, Z.?

-Oh, A. Nu înțelegi? Eu sunt sfârșitul. Sfârșitul durerii și suferinței tale, a spus el plecând din cameră.

De ce îmi spunea A.? Numele meu e Aria, nu A. și Z. nu are dreptul să...A., Z. "Eu sunt sfârșitul". E ca la alfabet, totul a început cu mine, Aria, A...și se termină cu el, Z. Sau...se va termina?