INSANE

Îngerul și demonul său

Era noapte și eu stăteam pe jos, lângă cadavrul pisicii, holbându-mă la ea și la sângele de pe mâinile mele. O parte din mine era terifiată de ceea ce făucuse, dar cealaltă parte se simțea atât de bine. Partea cea din urmă devenea tot mai puternică, chinuind-o pe cea dintâi. Încă nu știam dacă îmi place partea mea cea nouă, dar cu siguranță nu o voiam înapoi pe cea veche.

-Ar trebui să pleci acasă, îmi spuse Z. ieșind de după un copac.

-Acasă? Am spus eu pufnind în râs. Tu mă aduci aici, mă îndemni să fac tot ceea ce am făcut, și după mă trimiți acasă?

-Da.

-...nu plec nicăieri.

-Du-te.

-Nu mă..

-Te ridici și pleci acasă. ACUM !

În următoarea secundă picioarele mele au început să meargă singure. Ceva se întâmpla cu mine și nu îmi puteam da seama ce. M-am ridicat de pe bancă și am început să merg spre casă. Îmi era frică de ce va zice mama, de cum va reacționa. Eram toată plină de sângele pisicii, părul îmi era plin de noroi și hainele mele arătau execrabil. Mama avea să înebuneasă. Și de ce mergeam acasă, totuși? Nu știu. Eu nu voiam asta, el voia. De ce? Altă întrebare fără răspuns.

Când am ajuns acasă, am intrat încet în casă încercând să nu îi trezesc pe ai mei. Îndreptându-mă spre scările care duceau spre camera mea, o voce mă strigă...era mama.

-Aria Lucia Argent ! Ai niște explicații de dat domnișoară.

Mama stătea pe fotoliul de lângă semineu, holbându-se la lemnele care ardeau și pocneau înăuntrul acestuia. M-am îndreptat încet înspre ea și în drumul meu mi-am ațintit privirea pe ceasul de pe perete. Era ora 04:56.

-Bună, mamă...

-Aria. Ce se întâmplă cu tine? A întrebat mama neîntorcându-se la mine.

-Mamă, îmi cer scuze nu am vrut să...

-DUMNEZEULE, ARIA ! CE AI PE TINE?!

Ochii roșii și nedormiți ai mamei mă analizau foarte atent și erau foarte șocați. Gura ei era deschisă și, de asemenea, șocată.

-Mamă eu nu am...

-Ăla e sânge, Aria? Te-ai lovit?

-Nu, mama eu...

-E datorită menstruației? Așa ai plecat de acasă și nu...

-MAMĂ !! Nu.

-Atunci ce e ăsta?

-Am omorât o pisică...

-Oh, Aria. De ce?

-Nu știu...pur și simplu. Scuze, mamă.

-E ok, scumpo. Du-te și spală-te.

-ARIA !! S-a auzit vocea nervoasă a tatei. Unde naiba ai fost?

-Dave ! Trebuie să vorbim, a spus mama hotărâtă. Aria, scumpo, du-te sus.

Am mers la scări și am așteptat să vad despre ce vorbesc.

-Ești nebună, femeie?! Fata asta a lipsit 2 zile de acasă și tu ești așa de calmă?!

-Dave...Aria a omorât o pisică cu propriile ei mâini.

-POFTIM?!? A urlat tata.

-Shhh, nu trebuie să ne audă. Dave, cred că Aria e bolnavă, bolnavă mintal.

-Oh, Doamne. Cum poți spune așa ceva, Juliet?

-Dave, gândește-te doar. Face lucruri incotrolabile, lucruri pe care Aria de acum două săptămâni nu le-ar fi făcut nici în cele mai groaznice coșmaruri. Cred că ar trebui să o ducem la un psiholog sau ceva.

-Refuz să cred că e bolnavă ! Nici măcar nu știu cum de te-ai gândit la asta ! E de la hormoni, fata crește, e normal !

-A OMORÂT O PISICĂ, DAVE !

Am fugit sus. Nu îmi venea să cred că mama mă credea bolnavă. Ce mamă idioată. Mi-am dat drumul la apă în vană și când s-a umplut m-am cufundat în apa fierbinte. Am spălat tot sângele și noroiul de pe mine și am dezinfectat rana provocată de pisică. M-am privit în oglindă și mi-am zărit ochii. Acei ochi albaștrii, un albastru foarte pal, chiar gri, acei ochi inocenți ascundeau atâta ură. Ură față de oamnei, față de animale...față de mine.

-Aria, scumpo ! Trebuie să vorbim, a spus mama ciocănind la ușă.

M-am îmbrăcat repede și am ieșit. Am mers la mine în cameră cu mama pe urmele mele și m-am așezat pe pat.

-Aria, draga mea. Am vorbit cu tatăl tău și noi credem că ar fi bine să vezi un psiholog, să vorbești cu el depre ce s-a întâmplat, despre orice vrei tu.

-Mamă, nu sunt bolnavă.

-Oh, Aria. Scumpa mea fetiță. E doar o vizită cu un prieten.

-Bine...mă voi duce.

-Mă bucur să aud asta, scumpo. Acum odihnește-te.

Mă sărută părintește pe frunte, mă acoperi și plecă.

***

A doua zi, m-am trezit pe la ora 14:30. Eram singură acasă, ai mei fiind la lucru. M-am dus în bucătărie și mi-am făcut un ochi de ou și un morman de clătite.

-Doar nu ai de gând să mănânci alea, nu? A spus Z. intrând în bucătărie.

-Ba da..

-Oh, A. Nu o să le mănânci. Uită-te în oglindă și spune-mi că nu ai vrea să fii mai slabă. Crezi că mâncarea te ajută să slăbești? Dacă vrei să slăbești, nu mai mănânci.

Am luat tot ce era în farfurii și le-am aruncat.

-Așa. Bravo.

-Z.?

-Ce e, A.?

-De ce? Am întrebat eu.

-O să înțelegi într-o zi, a spus el dându-mi la o parte o șuviță neagră din ochi.

Îl priveam în ochi și vedeam mii de sentimemte. Frică, ură, durere, plăcere. Sentimente profunde. Mă uitam în pupila lui, de fapt...mă uitam la mine. La o fată cu multe întrebări și cu prea puține răspunsuri. Mă uitam la el și mă vedeam pe mine. Z. era parte din mine.

-Nu uita, A. Nimic nu ne va opri. Împreună suntem invincibili.

-Dar...cum?

-Vezi tu, războiul dintre îngeri și demoni există de când lumea. Dar..oare e el război? Nu e, A. Nu e. E o alianță. Fiecare demon a fost odată un înger. Eu sunt aici ca să te ajut, A. Sunt aici ca să te fac puternică, invincibilă. Eu sunt deomul tău, iar tu ești îngerul meu. Prețiosul meu înger.