INSANE

Bună ziua, domnule psiholog.

Lumina soarelui pătrundea printre jaluzelele neglijent trase deranjându-mi ochii obosiți. Era joi. Joia în care aveam programată întâlnirea cu psihilogul. Încă mă întrebam cum era posibil ca proprii mei părinți să mă creadă nebună.
Stăteam și mă holbam la tavanul alb și mă gândeam speriată și confuză la ceea ce mi se întâmpla. Părinții mei...proprii mei părinți să mă creadă nebună? Toate aceste gânduri îmi provocau greață, așa că m-am ridicat din pat și am mers în bucătărie. Stăteam la masă și mă jucam cu o boabă de strugure așteptând ceva, habar n-am ce. Așteptam ceva sau pe cineva să mă salveze.

-Aaaaaaaaagh !!! UNDE EȘTI CÂND AM NEVOIE DE TINE?!? Am urlat eu dintr-o dată.

-Chiar aici. Mereu sunt aici. Tot ceea ce trebuie să faci, e să mă chemi, spuse Z. intrând pe ușă.

Am sărit de pe scaun și l-am strâns cu toată puterea în brațe. L-am luat prin surprindere. Nu se aștepta să fac asta, dar îmi răspunse la îmbrățișare.

-Te rog, salvează-mă.

-Oh, A. Nu-ți fă probleme. Lasă totul pe seama mea. Nu o să las pe nimeni să îți facă rău, micul meu înger.

Timpul trecuse și ora 16 se apropia rapid și odată cu ea, programarea mea la psiholog. Era ora 15:26 așa că m-am îmbrăcat cu ce am apucat și am așteptat-o pe mama să vină să mă ducă. Când ușa se deschise, vocea calmă a mamei mă trezi din meditație:

-Ești gata, scumpo? Haide, să nu întârziem.

-Vin, mamă.

Drumul cu mașia până la psiholog a durat cam 15 minute. Pe drum, l-am zărit pe Z. în oglinda retrovizoare a mamei stând lângă mine.

-Ai emoții? Întrebă el.

-Puțin..

-Nu trebuie să ai.

-Știu, doar că nu le pot controla, e un...

-Cu cine vorbești scumpo? A întrebat mama.

-Ăăă..ce? Am răspuns eu întorcându-mi capu spre Z. care dispăruse.

-Cu cine vorbești?

-Cu...cu nimeni mamă, am spus eu confuză.

Ok, acum nu numai că Z. mă controla când era lângă mine, apare și când nu e. Poate chiar sunt bolnavă. Încep să mi-l imaginez pe cel care mă controlează.

Intrând în sala de așteptare, răcoarea domina. Era o răcoare stranie, ne la locul ei.

-Domnișoară Argent? A spus o asistentă ieșind din cabinetul doctorului.

-Chiar eu, i-am răspuns ridicându-mă în picioare.

-Domnul Collins vă așteaptă.

Am intrat timidă în cabinet și m-am așezat pe canapeaua aflată acolo, fără să privesc altundeva în afară de podea.

-Bună ziua, domnule psiholog.

-Tu trebuie să fii...? A spus dintr-o dată cu o voce puternică și foarte răgușită doctorul, făcându-mă să-mi ridic privirea spre el.

Ce mai doctor. Nu avea, cu siguranță, mai mult de 25 de ani. Era înalt, 1,80-1,85, avea părul negru, atât de negru încât semăna cu penele unui corb. Ochii lui erau de un verde atât de pigmentat și de puternic încât erau primul lucru pe care îl vedeai când te uitai la el. Fața lui era foarte bine conturată, cu un maxilar puternic și un zâmbet de milioane.

-Ăăăm...Argent, am răspuns eu bâlbâindu-mă.

-Nu, nu, nu, a continuat el, nu cred că prietenii tăi te strigă "Argent".

-Păi nu prea am prieteni...și e Aria.

-Aria. Ce nume frumos. Eu sunt Nash, a spus el întinzând mâna. Încântat.

I-am strâns mâna și am simțit puterea pe care o deținea.

-Deci, Aria. Care e povestea ta?

-Ăă...eu...păi, sunt o "ciudata" după cum zice lumea și...

-Nu. Nu vreu să aud povestea lumii, vreau să aud povestea ta. Spune-mi despre tine, despre viața ta.

-Nu sunt atâtea de spus despre mine...mă numesc Aria, după cum știți deja...

-Știi, mă corectă el.

-...după cum știi deja. Am 19 ani jumate, doi ochi albaștrii și o poveste de viață macabră.

-Ochi albaștrii? Pot să văd? Spuse el apripiindu-se de mine.

M-am uitat la el și am remarcat cum îmi studia cu mare atenție fiecare ochi în parte.

-Aria, ochii tăi sunt gri.

-Da, păi, e un albastru foarte pal.

-Aha, observ. Ai niște ochi minunați.

-Mm..mulțumesc.

-Deci, poveste macabră? De ce zici asta?

-Nu. Acum e rândul tău să îmi spui ceva despre tine.

El îmi zâmbi și mă privi puțin surprins.

-Păi, mă numesc Nash, am...

-Nash și mai cum? L-am întrerupt eu.

-Nash Collins, am 23 de ani, doi ochi verzi și o poveste nu chiar macabră. Aria, de ce e povestea ta macabră?

-Ceea ce spun aici nu părăsește acești pereți, nu?

-Nu, ce-mi spui mie, rămâne între noi.

-Ok, deci....

I-am povestit cam toată viața mea. Nu știu de ce, dar îmi oferea acel sentiment de siguranță. I-am povestit despre probelemele de la școală, despre Z., despre pisică...despre absolut tot.

-Ok, Aria. Am terminat cu tine astăzi. Poți să pleci.

M-am îndreptat spre ușă și așteptam să se întâmple ceva, nu știu ce. Când am apăsat pe clanță...

-Aria?

-Ăăă...da?

-Să le spui alor tăi să intre după.

-Oh, ăm..ok.

Am ieșit, într-un fel dezamăgită, și mi-am anunțat părinții. Am stat la ușă și am ascultat despre ce vorbeau.

-Fiica dumneavoastră se dovedește a poseda simptomele schizofreniei. Halucinații vizuale și auditive, aceasta susținând că aude voci și că vede un tip, așa numitul "Z." care îi spune ce să facă. Nu vreau să trag concluzii pripite, dar va trebui să o supraveghiați în de-aproape, a spus Nash.

Nu pot să cred. M-a minți în legătură cu faptul că nu va spune nimic nimănui.

-Mulțumim, domnule doctor, a spus mama.

-Nu ești cam tânăr să fii un doctor așa renumit? A întrebat tata suspicios.

-O să o iau ca pe un compliment. Am 36 de ani, domnule Argent.

36?!? M-a mințit și în legătură cu vârsta? Ce om !!

După ce ai mei au ieșit din cabinet, am mers împreună cu aceștia acasă. Stăteam pe pat și mă gândeam de ce e lumea așa de rea.

-Știi ce trebuie să faci, nu? A spus Z. apărând în cameră.

Am stat puțin pe gânduri după care i-am răspuns hotărâtă:

-Oh, da, da știu.