INSANE

Welcome home..

Mergeam grăbită, pe jos, înspre cabinetul psihologului. Eram nervoasă și dezamăgită. Mă deplasam rapid uitându-mă doar în pământ și gândidu-mă la ceea ce va urma, până când cineva a dat peste mine și m-a făcut să pic la pământ:

-UITĂ-TE PE UNDE MERGI ! Am spus eu nervoasă.

-Îmi pare rău, n-am vrut să...Aria?!

Mi-am ridicat privirea la vocea cunoscută ce îmi striga numele.

-Matt? Ce faci aici?! Am strigat luându-l în brațe.

-Păi...noul apartament nu se renovează singur.

-Glumești.

-Am eu față de om amuzant? A spus el râzând ușor.

-AAAAA !! Nu pot să cred !! Mi-a fost așa dor de tine. Cât timp a trecut? 5 ani?

-Nu contează, acum sunt aici. Europa nu e de mine.

Matt. Matthew Grier. Primul și ultimul, aparent, meu prieten. Locuia chiar în casa de lângă a mea și distanța dintre geamurile camerelor noastre era mai mică de 1 metru. Făceam totul împreună. Când s-a mutat în Anglia, am fost distrusă. Am început să mă îngraș, să nu îmi mai pese de mine. De când el a pleat, problemele au apărut.

-Dacă nu erau ochii tăi, nici nu te-aș fi recunoscut, a spus el zâmbind.

Mi-a dat o șuviță rebelă după ureche, așa cum făcea mereu mai demult.

-Hei, Steve. Ce mai faci? Tot așa rebel ești, hă? A spus el adresându-se șuviței.

Am râs amândoi și am mai povestit puțin. Matt era un tip înalt, cu părul șaten, destul de lung, și cu ochi negrii. Eram ca frații. Nimic și nimeni nu ne despărțea. Era singurul meu prieten.

-Deci, vii cu mine?

-Ăă...ne vedem mai încolo. Am ceva de rezolvat.

-Ok, ne vedem.

Direcția : nenorocitul de Nash. M-am dus la el la cabinetul particular. Am bătut la ușă dar nimic. Am intrat timid.

-Nash? Am spus încet.

Era întuneric și nu era nimeni acolo. Era o atmosferă ciudată...simțeam că nu sunt singură. Am aprins lumina și am văzut pe birou a grămadă de doasare. M-am uitat printre ele și mi-am văzut dosarul.

"Aria Argent - Schizofrenie"

"Nume: Argent
Prenume: Aria
Vârsta: 19 ani
Diagnostic: Schizofrenie, suferă de tul..."

-Aria?

M-am întors speriată și am dat dosarul pe jos. Toate foile au picat și Nash, care apăruse de nicăieri, a sărit ca ars să adune foile.

-Ce nai...

Erau zeci, poate sute de poze cu mine în diferite locuri, poze când dormeam, tot felul de poze.

-De ce ai poze cu mine?

-Shhhh, taci micuță Aria.

Am încercat să plec dar încuiase biroul.

-Lasă-mă să plec.

-Oh, draguță. Tu ai intrat în joc. Doar nu vrei să lași jocul neterminat, nu?

Mă uitam speriată la el din colțul camerei. S-a apropia ușor de mine și mi-a mângâiat obrazul.

-Păcat că nu știai că eu câștig mereu.

Mi-am ridicat privirea speriată din pământ și atunci l-am văzut, pentru o fracțiune de secundă, pe...Z.?! O palmă puternică mă făcu să mă trezesc din gândire. Am picat la pământ și Z. m-a luat și m-a legat de un scaun. A luat un cuțit care se afla acolo, dintr-un oarecare motiv și s-a apropiat de mine încet.

-Z...ce faci?

-Taci.

-Z...te rog, lasă cuți..

-TACI AM SPUS!!

Am început să plâng. Eram speriată.

-Doar nu plângi? A spus el râznd.

S-a apropiat de mine, a întins cuțitul și s-a tăiat. Și-a sfârtecat carnea mâinii iar mai apoi a burții.

-Vezi? O să le zic tuturor că tu ai făcut-o.

-Eu? De ce ai face asta?

-Ca săbte scot de aici.

-De aici? Pot să plec dacă descui ușa.

-NU DIN ÎNCĂPEREA ASTA, IDIOATO ! Te scap din lumea asta, te voi duce unde aparțin cei ca tine.

-Cei ca mine?

-Vezi merge într-un spital de nebuni.

-CEE !

O lovitură puternică în ceafă m-a făcut să leșin. Dacă el era aici, unde era Nash? Sau...Nash măcar exista?

M-am trezit când lumina puternică a soarelui intă prin crăpătura ușii care se deschise. Era într-un colț al camerei, plină de sânge și...cu cuțitul lui Z. în mână.

-MÂINILE SUS UNDE SĂ ȚI LE POT VEDEA ! A urlat un polițist.

Nici măcar nu m-am chinuit să spun ceva. I-am ascultat ordinele fără să mă împotirvesc nici măcar o secundă. M-au dus la secție și m-au închis într-o celulă. Am așteptat acolo, pe pat, cu picioarele la piept și uitându-mă la zgârieturile de pe pereți, toată ziua. Nu cred că avea cineva de gând să vină după mine. Am adormit așa, în aceeași poziție.

-Aria, vino cu mine, a spus vocea blândă a mamei.

-Mamă? Ce cauți tu aici?

-Vin să te duc într-un loc mai bun.

M-am ridicat și am urmat-o la mașină. Drumul a fost lung și obositor, dar într-un final am ajuns...la un spital de nebuni.

-Îmi pare rău, Aria. E tot ce pot să fac.

-Înțeleg.

Mama a scos din port-bagaj o pernă și o plapumă, și o pijama pentru mine. Am intrat înăuntru și acolo puteam vedea pe fețele oamenilor boliile. Oare așa era și la mine?

-Argent? A spus doamna de la intrare.

-Ăăă, da?

-Jos tot..

-Poftim?

-Dezbracă-te!

-Aici?

-Da, da.

I-am ascultat ordinele și m-am dezbrăcat, nepăsându-mi de cei din jur, oricum erau nebuni. Am luat o cămașă pe care ea mi-a dat-o și m-am întreptat, împreună cu ea, spre "camera mea". Mi-am așezat lucrurile și am ieșit îm salon, unde m-am așezat pe un fotoliu lângă o fereastră. Era baricadată cu gratii de metal dar tot se vedea ceva afară. Nici măcar nu mi-am luat la revedere de la mama. A plecat așa, fără să spună nimic.

-Hei..., a spus un băiat așezându-se lângă mine.

-Hei, i-am răspuns eu fără să-mi întorc capul spre el.

-Știu că nici tu nu ești nebună...