Privesc in gol, derulandu-mi toate experientele ce m-au format in omul care sunt astazi.
Oamenii in sine sunt un subiect prea amplu si complex de discutat, am obosit psihic doar incercand sa-i descifrez.
Concluziile mi-au ramas aceleasi desi anii au trecut, si printre ei m-am pierdut pe mine. Am impresia uneori ca mi-am scris propiile experiente exteriorizandu-ma in trecut, de parca repet aceeasi lectie la nesfarsit, oamenii difera, dar inca n-am invatat cum sa-i dau un final fericit.
Dar oare eu pe mine stiu sa ma fac fericita? Eu stiu cum e sa iubesti, oglindindu-mi iubirea fata de propia persoana care-i inexistenta datorita oamenilor ce mi-au manipulat perceptia mea asupra sinelui?
De ce tot incerc sa caut justificari in exterior cand totul porneste de la viziunea mea asupra mea?
Incep sa imi reiau in considerare cuvintele din trecut cu privire la faptul ca in esenta vom fi aceeasi toata viata, cu schimbarile si lectiile necesare fiecarui individ in parte.
Mai putine vorbe, mai multe fapte pentru a defini un om, realistic vorbind.
Singura mea greseala in toate etapele experimentarii unei potentiale iubiri prin oameni a fost faptul ca am pus mai mult pret pe cuvinte in defavoarea faptelor. Am preferat sa ma prefac ca nu conteaza ranile aduse sufletului meu, cat timp am promisiunea ca voi avea pe cineva alaturi pe o perioada indelungata de timp. Dar la final, ce conteaza? Cum te face un om sa te simti sau faptul ca ti-a promis ca ramane langa tine?
CITEȘTI
Discutii cu sinele
Short StoryPerspectiva proprie de-alungul vârstei intr-o varietate de subiecte. Așa cum le-am trăit, simțit, și înțeles.
