Discutii cu sinele

Impact

Nici nu stiu cum sa descriu acest întreg haos care mi-a întors lumea cu susul in jos de când i-am permis sa pașească înăuntru.

N-am știut niciodată cum sa iubești in adevăratul sens al iubirii și-n toate formele iubirii, deoarece nu m-a învățat nimeni.

Se spune ca iubești asa cum ai fost iubit, pe ideea "dai mai departe ce ai primit la rândul tau". Doar ca atunci când tot ce credeai tu ca e iubire se dovedește a fi sentimente-n zadar, de unde sa știi tu ce dai mai departe?

De aici ți se taie tot filmul, din aceeași dezamagire care te si trezește.

Doar ca, odată trezit, cum te mai riști să-ți pui sentimentele in același pericol emotional?

Nu mai ești in stare de asa ceva, cel putin in cazul meu, primul care mi-a arătat tot ce pot sa simt, a luat totul cu el la plecare.

Nu imi dau seama nici acum daca am trecut total peste, stiu doar ca m-am învățat cu absenta lui. Nu e genul de atracție fizica care-ți trece in momentul in care dai de ceva mai bun, e un fel de cucerire asupra întregii lui persoane, a reușit sa ma obtina minte si suflet, doar prin felul lui de a fi in preajma mea. Ma fascina, cu cat il ascultam mai mult, imi stârnea curiozitatea, eram absorbită de el. A fost prima persoana cu care am avut genul asta de conexiune, sau compabilitate, nici nu stiu cum s-o definesc.

Si totuși, a plecat la fel cum a venit. Fără sa ma aștept, cu un efect de nedescris asupra mea, doar ca advers.

Toată experiența asta a avut si un aspect pozitiv asupra mea, învățând cum să-mi feresc sufletul de orice alta încercare de a iubi in zadar, m-a
pus cumva in garda.

A trecut timpul, m-a schimbat fără voia mea, am început sa privesc altcumva lucrurile si sa nu regret nimic din ce m-a facut fericita la un moment dat.

Amintirile se păstrează, nu se uita.

Singura chestie frustranta e ca nu a mai avut nimeni un astfel de impact asupra mea, făcându-ma sa cred ca probabil nu mai sunt eu capabilă sa ma îndrăgostesc, era absurd sa învinuiesc lumea ca nu ma stimula cu nimic, nici mental nici fizic. Problema era la mine clar. Am primit tot ce mi-am dorit din prima, si asta căutam in fiecare alta persoana, doar ca nu venea niciuna cu pachetul complet.

Tot ce am găsit in doi ani au fost vrăjeli si fețe drăguțe, atat, pentru momente scurte si de nerepetat. Nimic impresionant la nimeni, sau așteptările mele la baieti erau pur si simplu aberante, nu stiu, dar imi asum, poate nu-s făcută sa mai simt ceva.

El era un tip foarte complex, ma provoaca chestia asta la el, doar ca se ascunde sub imaginea unei persoane cu care nu te-ai încurca la prima vedere, genul destul de interesat pana când ajunge unde vrea cu tine dar dezinteresat de tine in principiu. Genul de persoana care vine si pleacă, doar ca l-am facut sa mai rămână puțin.

Ușor-ușor îmi readucea toate sentimentele de care credeam ca mi-au părăsit trupul, si daca nu ma insel, regăseam in el tot ce aveam nevoie sa ma simt împlinita, sau poate ca pur și simplu m-am regăsit pe mine.

Încep sa cred ca nu trebuia sa caut in baieti ce mi-a placut mie la primul care m-a pus in tema cu iubirea, sau sa ii compar cu tot ceea ce-mi oferea el, trebuia doar sa găsesc pe cineva cu care sa pot sa fiu eu, fără sa ma dau altcineva sau sa am rețineri, cineva care sa ma faca comoda cu ideea de a fi eu, cu el, prin el.

Sa poți să-ți deschizi sufletul si sa il pui pe tava fără nicio frica, sa ii oferi atâta vulnerabilitate si putere asupra ta in speranța ca va avea grija de toate astea si nu-ți va demonstra contrariul, sunt lucruri de nedescris pentru nivelul meu de percepere. Sa ii oferi un om toate armele si modalitățile de a te distruge, si totuși sa ai incredere ca nu o va face, e pe atat de uimitor pe cat de prostesc, fix cum e dragostea in sine.

Si sincera sa fiu, n-am crezut sa reușesc sa experimentez lucrurile astea la vârsta mea, dar sunt sigura de faptul ca nu voi uita niciodată acest capitol din viața mea, sau pe cel care-l scrie.