Hold my hand

2

"Poate tocmai pentru că mi-e frică, prefer să te revăd copil fiind, în rochiţa ta verde, rugându-mă să te dau leagăn, cu un buchet de păpădii uscate în mână. Ajungând însă la vârsta la care să nu mai pot crede în coincidenţe, îmi dau seama că nu-i întâmplător faptul că de fiecare dată când ajungem în leagăn îmi repeţi că: vrei să zbori.

Îţi jur că nu te-aş fi ţinut legată niciodată de mine dacă aş fi ştiut că dorinţa ta sinceră a fost să pleci. Dar nu am înţeles niciodată de ce tu ai fost făcută să zbori, iar eu să rămân în urmă. Nici când ai fugit la New York, nici când ai plecat şi de acolo.

Mult mai târziu am reuşit să înţeleg însă direcţiile în care soarta a bătut pentru tine.

Totuşi atunci eram doar copii, nu crezi?"

__________

Anumite amintiri îşi vor păstra în timp o însemnătate mai specială decât altele, tocmai din cauza persoanelor, a locurilor sau a perioadelor de care sunt legate. Din cauza asta, adesea revăzând păpădii, cu inima bătând mai repede decât de obicei, apare de nicăieri nostalgia. Nu datorită regretelor, cât a dorinţei de a mă întoarce la acele momente fericite.

***

În trecut, toate erau diferite. În parc sau în locurile în care îşi petreceau timpul de obicei, Felix avea mereu grijă de Erin, preocupat încă pe de pe vremea amintirilor sale mai mult de fetiţă, decât de propria persoană, cu un fel de sentiment asemănător iubirii fraterne, cu toate că nu-i lega niciun fel de relaţie de rudenie sau de orice alt fel, ci doar o frumoasă prietenie.

Mereu ceva îl atrase spre ea, însă nu reuşi niciodată să înţeleagă acest magnetism al femeii, ca de altfel nimic din ce-o înconjura, pentru că de fiecare dată când îi vorbea, o făcea fără să spună prea multe. Întorcându-se, se văzu întâmpinat de aceaşi pereche de ochi căprui, cu zâmbetul larg şi dinţi albicioşi, care chiar şi când nu erau împreună, îl urmăreau. Pe atunci, Felix o iubea dezinteresat, nu în acel mod romantic şi doar dorindu-i binele, pentru că dragostea nu a avut niciodată o vârstă anume, ci doar un timp şi loc pentru toate, iar el ştia că o iubise la fel de mult pe copilul Erin, ca pe adolescenta şi femeia de mai târziu, lucru ce-l considera cea mai importantă dovadă a loialităţii sale.

Deşi îi vorbise foarte clar, Erin se văzu nevoită să repete, pentru a fi înţeleasă. Era cu doi ani mai mică decât Felix şi cu două capete mai măruntă. Din cauza asta toată copilăria suferi din cauza lucrurilor pe care n-a putut să le facă fiind prea scundă.

– Haide, Felix! Să ne dăm în leagăn.

Iar leagănul era unul dintre ele, pentru că neajungând cu picioarele la pământ, îi era imposibil să îşi ia avânt de una singură. De asta adesea îl ruga pe Felix să o ajute, promiţându-i că atunci când va fi el scund şi ea înaltă, o să se revanşeze. Lucru ce nu s-a întâmplat însă niciodată, pentru că Felix şi după aproape douăzeci de ani tot mai înalt ca ea a rămas.

În ciuda multor altor lucruri care s-au schimbat, cumva bărbatul şi-a păstrat trăsăturile de copil mult timp, datorită faptului că, nedespărţindu-se niciodată de Erin pentru o perioadă prea lungă, o împiedicase să remarce vreo schimbare la el. Ea nu şi l-ar fi putut imagina arătând altfel, aşa că de cele mai multe ori când se gândi la viitor, o făcu închipuindu-se doar mai înaltă ca acesta.

În după-amiza aceea, Felix era procupat de flori, în special de păpădii. Se miră când găsi în locul covorului galben, un puf alb înecăcios, pe care vântul îl împrăştia pretutindeni, cu o asemenea nepăsare încât i se prinse în păr şi haine. Totuşi, păreau inofensive, aşa că rupse tulpina uneia pe care o avea la îndemână.

De asta când Erin îl strigă, nu o auzi şi doar atunci când ea se apropie suficient de mult de el ca să-l bată pe umăr, îi răspunse. O privi cu simplitatea firească a copiilor, fără să-i ascundă nimic, cu reflexia rochiţei verzi întipărită în minte pentru totdeauna, deşi mai existau şi alte rochiţe în afară de aceea în care să şi-o amintească îmbrăcată.   

– Haide! repetă ea, trăgându-l de mână.

O urmă fără probleme. Era simplu: mereu se jucau împreună doar ce voia fata, lucru ce nu-l deranja şi respecta cu stricteţe, convins că fiind mai mare, avea o astfel de responsabilitate faţa de ea. Dar amintindu-şi de păpădia pe care încă o avea în mâna sa liberă se opri, revenind la vechile lui preocupări. Înainte ca Erin să apuce să zică ceva, îi spuse:

– Voiam să-ţi dau asta, şi îi întinse floarea, pe care ea o privi curioasă. Ai spus că nu-ţi place să primeşti flori, îşi aminti el brusc, dar să ştii, asta nu e o floare. E o păpădie.

Ar fi vrut să-i spună că minte, dar întorcându-şi în jur privirea să-i arate o păpădie adevărată, nu găsi niciuna. În final, ajunse să-i dea dreptate şi acceptă planta, temându-se să nu păţească nimic, nu înainte să sufle chiar ea în puful acesteia.

Păpădiile nu sunt flori. Sunt oameni. Mulţi şi egoişti. De asta e mai bine să fie lăsaţi să zboare.

Gândul că salvase o dorinţă, o făcu pe Erin să privească cerul, căutând soarele, însă avu ciudatul sentiment că ninge, pentru că totul în jurul ei era puf alb de păpădie, purtat de vânt niciunde. Nu putu să afle încotro se duc, însă Felix îi promise că va găsi răspunsul pentru ea, pentru că totul sub soare avea o explicaţie. Ceea ce pentru un copil erau doar simple cuvinte atunci, mai târziu deveniră pline de un înţeles ascuns.

De asta ani la rândul, până au aflat încotro bate vântul, au crescut mergând în fiecare primăvară să vadă păpădiile, asemeni unui obicei pe care l-au păstrat până ce i-a despărţit destinul.