Hold my hand

8

În noaptea aceea lungă, doar în preajma zorilor, Ian simţi că mai există speranţă. Cu obişnuitul scotch cu gheaţă lângă pat, cu cât întunericul se risipi, cu atât şi el întrezări mai bine prin fereastră lucrurile pe care Erin le purtă cu sine o viaţă, pentru că mereu trezindu-se, văzu Empire State Building şi mulţimea de taxiuri galbene înconjurând zona ce mirosea a asfalt îmbâcsit şi fum.

Se dezlipi de geam puţin melancolic, dar liniştit, cu toate că freamătul metropolei nu încetă niciodată. Îl simţi toată noaptea împiedicându-l să adoarmă şi natural i se supuse, aşezându-se comod în ceţurile singurătăţii şi ale insomniei de care-l făcu New York-ul dependent.

Astfel, trăgând de timp, între o oră şi alta, nu simţi când, dar îl prinseră dimineţile buimac, urmărind cum vântul rece răscolea norii aprinşi de apropierea soarelui. În câteva ore, cel mai probabil, avea să plouă, iar oamenii să plece la muncă cu umbrelele lor aglomerând străzile, metrourile şi staţiile de autobuz, aşa cum era obiceiul în zonă.

Ian nu avea unde să plece însă. Filmările au fost amânate, iar pentru două săptămâni avea doar să se închidă între pereţii camerei lui şi să aştepte ca cineva să-l scoată din închisoarea pe care şi-o constituise mintal din locul acela numit acasă.

***

Nici Erin nu reuşi să doarmă, pentru că acea noapte schimbă ceva în amândoi. Probabil gândurile le zburară unul spre altul, consolidând insomnia cu acel sentiment de îndoială ce pregăti timid declinul dragostei, pentru că Erin presimţi încă din acele ceasuri cum niciodată nu va mai putea privi cu aceaşi ochi imaginea lor împreună. Regretabil, instinctul ei feminin nu se înşelă, fiindcă acel calm aparent al tuturor, era imposibil să nu aducă ceva rău cu el.

Nu aşteptă zorii să plece şi cu mult înainte să răsară soarele începu să se îmbrace, dorind să-şi dezmorţească corpul de impresia greoaie a membrelor. Felix încă dormea pe canapea, respirând greu prin perna ce-i ascundea bărbia, când îşi luă mapa cu desene şi închise uşa în urma ei.

Era o zi de marţi leneşă, iar galeria se deschidea la opt, dar femeia preferă să plece cu câteva ore mai devreme pentru a evita aglomeraţia ocolului până în vecinătatea fostei sale locuinţe. Neliniştită, nu îndrăzni să creadă altceva decât că un astfel de gest nu avea nicio legătură cu Ian, căci n-o chinuia amintirea bărbatului şi necontenitul capriciu de a se convinge să renunţe la dragostea pentru el.

Mergând însă, o revăzu pe Cecilia râzând, ca şi când ar fi fost imaginare toate suferinţele ei, iar pe măsură ce se apropie de Fifth Avenuee, începu să se întristeze şi să pună sub semnul unor drame inexistente sentimentele sale. Apoi se analiză: până la urmă, nu aşa era? Să creadă că poate fi înlocuită de ea şi să se supere pentru asta, când nici măcar nu-i mai păsa? Râse, fiindcă îi veni să plângă.

Erau multe întrebările ce-o chinuiră, lăsându-şi capul greu în perna impregnată cu parfumul lui Felix. De asta şi plecă – ca să nu-şi calce în picioare demnitatea, devalorificându-se într-o resemnare patetică. Într-un cuvânt, când intră în magazinul în care obişnuia să-şi facă cumpărăturile când locuia cu Ian, avu răspunsul: se întoarse pentru a arăta că nu, nu fugise în ajun de bărbat şi nici nu se revoltă împotriva lui. O evită pe Cecilia, pentru că văzu în aceasta o forţă dominatoare.

Vânzătorul aplecat asupra integramei sale o salută, parcă amintindu-şi vag figura ei, însă fără a-i atrage atenţia în vreun mod special. Era cumsecade, de dragul cochetăriei. Erin era frumoasă în sobrietatea hainelor negre.