Hold my hand

9

Cei doi ani de relaţie dintre Erin şi Ian rămaseră undeva în urmă, ca o amintire din care se vor fi desprins cu regretul de a nu fi făcut mai mult pentru fericirea lor. În orice caz, nu în ei a constat vina lucrurilor ce au urma după, pentru că iremediabil sentimentele aveau să-i absolve de orice, punând totul în seama destinului necruţător al păpădiilor.

_______

În timp ce Ian se lăsa acoperit de braţele Ceciliei, Erin se întoarse singură la atelier, unde plânse ascunsă după uşă. Nu din vina bărbatului, ci dintr-a ei, chiar dacă atunci nu înţelese de ce se făcea vinovată. Zădărnicite, speranţele unei împăcări rămaseră în voia ploii. Închizându-şi ochii pentru că încă o dată, femeii i se confirmă ceea ce singură nu vru să creadă nici când îşi făcu geanta să plece: că l-a eliberat pe Ian. Şi aproape că simţea că moare de ruşine că-l lăsase s-o vadă, pentru că dovadă mai mare a umilinţei de a fi înlocuită nu exista.

La puţin după miezul nopţii, furtuna deveni şi mai furioasă. Părea, într-adevăr, răzbunată când se gândea la toţi aceia care încă erau afară. Totuşi, medită ea, era doar un fel de a spune – o metaforă. În realitate, nu reuşi decât să constate din ce în ce mai nemulţumită privind prin fereastră, că se aproprie cineva.

Zgomotul paşilor din faţa atelierului o răsuciră cu faţa spre ieşire strângându-se mică, astfel încât să nu fie văzută. Uşa se deschise brusc, iar Erin neliniştită îşi trase repede genunchii să nu fie lovită, sperând să nu fie Ian. Când îl văzu în mijlocul camerei, faţa palidă i se lumină într-un surâs trist, simţind că-i salvată. Felix îi descoperi ascunzătoarea de parcă s-ar fi jucat unul cu altul de-a v-aţi ascunselea şi imediat o cuprinse în braţele sale şi nu-i mai dădu drumul până nu se linişti.

Îi recunoscu mai târziu, în drumul lung spre casă din taxiul pe care îl chemară, că i-a fost frică să se întoarcă şi a preferat să se ascundă în atelier.

– De ce ţi-a fost frică, Erin? o strânse el de mână.

– Că nu m-ai fi înţeles.

Felix doar zâmbi blând, evitând să-i răspundă.

– Nu mă urăşti? Nu vrei să mă cerţi?

– Nu te urăsc, Erin. Orice ai face, nu te-aş putea urî.

Şi nu minţea. Sentimentele pe care le avea pentru ea în acel moment erau cu totul altele.

Ea îi zâmbi cu amărăciune, neştiind ce să-i răspundă după o asemenea confesiune. Cuvintele lui îi stârniră o senzaţie de căldură interioară plăcută. Dar mai bine ar fi vrut s-o certe în schimbul lor. Cu tristeţe, se închise din nou un sine. Dar Felix n-o lăsă de data asta şi îi dădu atâtea dovezi de încredere, încât când ajunseră acasă, Erin singură începu să-i povestească tot ce se întâmplase în faţa unui calorifer rece şi a unei cine de care niciunul nu se atinse. El o ascultă ore-n şir, fără să se plictisească sau să-şi mute numai pentru o singură secundă privirea în altă parte şi doar din când în când, când simţea că vrea să plângă, îi prindea mâna într-ale sale plin de afecţiune.

– Nu ştiu ce să-ţi spun să te fac să te simţi mai bine, dar să ştii că orice s-ar spune despre astfel de lucruri, nu e vina ta că Ian a ales calea asta.

"Cale, ce cale?" vru să-l întrebe, însă simţi din nou neliniştea de la început şi se opri.

– Aş vrea să-l pot urî, îi spuse ea, însă oricât de mult mă gândesc la asta şi chiar după ce am văzut, ceva în mine nu vrea să creadă.

– Pentru că nu ai vorbit cu el, îi justifică.

– Şi dacă aş fi vorbit şi mi-ar fi spus o minciună, mi-ar fi explicat într-un oarecare fel situaţia, stau şi mă întreb... oare aş fi ales să îl cred?