Hold my hand

13

Când Anne îi puse foarfeca în mâini, Erin nu putu decât să se gândească la cât de mult ar fi vrut să întârzie momentul în care toţi acei oameni străini îi vor cunoaşte adevăratul suflet. Se uită la ei, zâmbind larg tuturor acelor lumini ce o surprindeau pentru totdeauna în poze. Toţi o priveau şi ca şi când nu ar fi fost suficient, erau în număr mare, evident prea mulţi ca să nu se simtă incomodată de ei.

Cu chipul ei palid şi ţinuta ceremonioasă, printre gesturi evazive interpretate drept stângăcii de debutantă, Erin se mulţumi să respire aerul acela sufocant şi să treacă prin mulţime. Ca să se liniştească încercă să-şi amintească cât de desăvârşit e totul şi cum fiecare detaliu completează până la perfect imaginea pe care ea şi-o crease în minte, dar indiferent cât îşi repetă că nu are de ce să se îngrijoreze, nu putu să-şi stăpânească tremurul mâinilor suspendate în aer şi fiorul de groază ce-i albi încheieturile.

Când panglica căzu în două bucăţi mari la picioarele ei, Erin se îmbărbătă şi păşi cu o prefăcută încredere în spaţiul îngust ce servea drept intrare. Îşi spuse în sinea ei că tot ce-a fost şi urma să fie în acea seara se va pierde undeva departe, în timp ce printre pahare pline de vin spumant, frumos mirositor, dar puţin înţepător ea va veghea asupra tablourilor.

Îşi pofti musafirii înăuntru, într-un apartament mic, cu parchet vechi scârţâitor, câteva ferestre ce nu se deschideau şi pereţi umpluţi de tablouri. Promo-ul evenimentului, alături de poza tinerei artiste încadrau un micuţ antreu în care domnul Lang simţi nevoia de a ţine un discurs, aşa cum se şi obişnuia, de fapt, la o astfel de ocazie.

Le vorbi cursiv despre greutăţile pe care le întâmpinară pe parcurs: de la refuzul categoric al lui Erin de a se aventura într-un asemenea proiect, până la micile detalii organizatorice, pe care le fragmentă cu micuţe episoade amuzante ce delectară publicul. Bărbatul se văzu în faţa unei mulţimi impresionante şi nesperate de mari, aşa că se lăsă în voia simţămintelor şi le vorbi despre omul Erin, înainte de a le spune despre colecţia de tablouri.

– Aş putea să închei cu un lucru, rezumă el un discurs de mai mult de douăzeci de minute. Odată ce veţi ieşi de aici, veţi purta în suflet pe omul Raich într-un asemenea mod, încât vă veţi simţi cu adevărat un prieten al acestuia. Eu cel puţin aşa mă simt.

Se opri puţin, măsurându-şi cuvintele şi privi spre Erin cu adâncă recunoştinţă.

– Aş vrea să-ţi mulţumesc, şi cu asta o prinse de mână, scuturând-o de câteva ori.

Strângerea aceea îi păru lui Erin atât de însufleţită, încât se lăsă pătrunsă de un sentiment de mândrie.

Când veni rândul ei de a se adresă publicului, calmul pe care şi-l impusese la începutul prezentării lui Lang se spulberă de parcă nici n-ar fi existat vreodată. Le mulţumi pentru prezenţă, scuzându-se pentru emoţiile sale şi le vorbi puţin despre ce considera ea necesar de a şti înainte de a judeca unul din tablourile sale.

– Natura este perfectă, însă redată din viziunea noastră îşi pierde din apelative, căpătând în schimb simbolistică. Vă rog să vă priviţi în oglinda din faţa voastră şi să vă studiaţi adânc, iar repetând experimentul să faceţi acelaşi lucru şi în faţa oricărui din tablourile pe care le veţi vedea în cadrul acestei expoziţii. Aş vrea să vă vorbesc despre sentimente, continuă ea, însă nu mă simt capabilă să spun generalităţi în seara asta. Onorse, în principiu, pentru mine este un proiect al sufletului.

Luând o gură mare de aer, încheie adresând mulţumiri speciale mentorului ei, disponibilităţii Annei Vogt, ce îi zâmbi elegantă dintr-o rochie neagră şi prietenilor ce i-au fost alături în toată acea perioadă.