Îmblânzitoarea de vipere

Capitol 1

     "Lumea în care trăim este coșmarul, iar adevărul este trezirea."

      Soarele căpătase o nuanță arămie apropiindu-se de orizont și acela era momentul ideal pentru săpături, atunci când căldura sa dogoritoare se mai potolea, iar vânturile fierbinți nu-ți mai plesneau fața cu tăria unui bici. Era totodata și prilejul de a da nas în nas cu alți Căutători, tocmai de aceea o adusese pe Aayda să-i țină de șase.

      — Cum spuneam, data viitoare când o să văd Coifurile Negre, o să mă las în genunchi în fața lor și o să-mi dau jos turbanul de pe cap și o să-i implor să-mi găsească o întrebuințare în Stup. Trebuie să fie ceva ce pot face acolo, continuă să bălmăjească, privind fără băgare de seamă spre cocoașa unei dune de nisip.

      Halal ajutor, își spuse în gând și după ce strecură urina strânsă de peste zi peste nisip, înfipse cu sete și nervi sapa în pământ, iute, așa cum o învățase Taok, până ca nisipul din jur să aibă timp să se îngrămădească la loc.

       — O să fii norocoasă dacă doar râd de tine, rosti cu gâfâială în glas. Ține ochii ăia de pază, nu mai visa la fleacuri.

       Aayda se îmbufnă și își sprijini cotul de coada sapei pe care o folosise de foarte puține ori, chinuindu-se parcă să fie atentă, deși Siti știa că gândul încă-i zbura departe, spre umbrele răcoroase din Stup și apa rece și limpede ce se zvonea că-i spală pământurile.

      — De ce ar râde de mine? Blonzii trebuie să fie la fel de rari și acolo, nu? Poate reușesc să devin dansatoare de mătase, aici doar îmi irosesc talentele, știi și tu, Siti.

       Bombăni în sinea ei, împingând din ce în ce mai repede sapa în pământ, rugându-se la Temlah să dea de ceva tare ca să se întoarcă acasă și să scape măcar pe ziua aia de lamentările ei zadarnice. Da, Aayda avea părul blond și ochii albaștrii precum pietrele pe care Siti uneori le găsea și care-i aduceau o ulcea de apă, iar lucrul ăsta era aproape la fel de rar precum apa în Ilarya. Întreaga ei figură aducea cu dunele aurii ce se sprijinesc de bolta azurie a nemărginitului cer. I-ar fi putut aduce o viață cât de cât prosperă într-un bordel decent sau apă pe săturate la brațul unui baron care deținea un gonaur, dar prețul pe care trebuia să-l plătească era mai scump decât și-ar fi imaginat vreodată prea naiva Aayda. Tocmai de aceea îi era mai bine alături de Sitaara și Căutătorii Hama, conduși de Taok Mana, bărbatul care s-a îndurat de ele când erau niște copile care urlau după un strop de apă și mâncare. Nici măcar haine n-aveau pe ele.

      — De ce n-ar face-o? Ție nu-ți vine să râzi când spui vorbele astea? Că mie, da.

      Nu i-a răspuns, dar Siti îi auzi pufăiturile iritate și zâmbi în colțul gurii. Nu-i făcea plăcere să-i dărâme visurile cu cruditate, dar îi convenea când tăcea din gură. Se putea concentra mai bine pe ce avea de făcut, și de parcă Temlah însuși îi ascultase rugile, sapa se lovi de ceva tare care scoase un sunet greu și înfundat. Metal, sigur. Deja îi sclipeau ochii. Se aruncă imediat în genunchi, ridicând în sus praful greu și scormoni cu unghiile până ajunse la comoara ei. Nu era mare, abia dacă era cât palma, dar era grea și prin dârele de murdărie putea vedea luciri orbitoare.

      — O, minunat, acum putem să ne întoarcem acasă? auzi glasul Aaydei care își întinse gâtul subțire peste umărul ei și tresări.

      Se întoarse furioasă spre ea, trebuia să țină de pază, cine știe ce Căutători puteau să le întretaie calea și să piardă tot ce au adunat într-o zi, lucrul care oricum nu ar mai fi însemnat nimic, căci și-ar fi pierdut și viețile.