Îmblânzitoarea de vipere

Capitol 10

     După bal, Sitaara se trezi cu capul greu și ochii împăienjeniți, îmbrăcată în singurătate. Se-ntrebă cât de cald era în afara Stupului, de parcă uitase cât de arzător și nemilos era soarele. Băuse fierturile Nadyei din nou, însă spre dimineață, coșmarurile o învăluiră din nou in giulgiul lor jilav, purtând-o sute de ani în trecut, într-o lume despre care la suprafață nu voia să știe nimic, dar în adâncul sufletului tânjea după ea.

     Aflase că visele nu erau o plăsmuire bolnavă a minții ei, ci lucruri care s-au întâmplat. Camerele somptuoase în care se aflase, cu țesăturile lor fine și mobila lucioasă, elegant sculptată, holurile cu oglinzi curate și tavane înalte, toate acelea existaseră, la fel și oamenii ai căror pași mergeau pe podelele din marmură. Oameni cu care împărțea același sânge.

     — Cincizeci de mii de soldați la porțile palatului. Ți-am zis că într-o zi, naeli se vor răscula. Prea mult sânge au vărsat, doamna mea, prea mult sânge, se plângea un bărbat îmbrăcat într-o tunică satinată de culoarea lămâilor, tivită cu fire late din aur.

     Mâna dreaptă îi tremura și și-o ținea bizar pe lângă corp, de parcă era ruptă. De pe un dais sculptat din granit, o femeie cu părul neobișnuit de des și negru îl asculta cu chipul întors în profil, încordându-și maxilarul și înghiți în sec. La gât purta un colier ce părea greu, din argint pictat în albastru și verde.

     — Atunci cinzeci de mii de suflete va primi Arheonul în seara asta, Mare Cuvânt.

     Se ridică din jilț, voalurile rochiei urmând-o în valuri loiale de aur și turcoaz. Avea mersul liniștit, demn, urmărit cu precauție de bărbatul năpădit de sudoare.

     Femeia se apropie de balcon și își ridică o mână pictată în spirale, acoperită de inele. Vântul îi flutura pletele întunecate, lungi până la mijloc, iar de afară se auzeau goarnele unei lupte care clocotea să-nceapă.

     Sitaara se apropie de femeie și văzu tot mai clar marea de soldați îmbrăcați în negru, cu coifuri care aveau vizierele trase. Prin sunetul de luptă se auzi un urlet de animal, atât de asurzitor, încât rumoarea lor încetă. Inima începu să-i bată cu putere, zărind printre norii grei, o pereche de aripi întunecate. Respirația i se îndesi, iar pentru o clipă se temu că cei doi aveau să prindă cunoștință de ea, atât de real se simțea totul pe pielea ei. Vuietul violent din afară se înteți, iar atunci când femeia cuvântă, din nori ieși un bot negru și ascuțit, împrejmuit de dinți mărunți și ascuțiți, apoi doi ochi roșii sclipiră precum rubinele.

     — Eu sunt leul, lupul și capra. Sunt groaza ce șade îndărătul inimii. Arheon, copilul meu iubit, fii lucrarea zeilor și împlinește-mi voia, rosti ea pentru bestia ce-o privea.

     Capul îi trona în fața ei, uriaș, mare cât un turn al fortăreței, iar aripile-i tăiau aerul atât de greu, încât sunetul semăna cu un tunet.

     Sitaara își ridică privirea să-l cuprindă cu totul, uitând să mai respire. Își aminti vorbele Nadyei, ecouri din altă lume ce-o spuseseră că Paladynii aveau harul de a îmblânzi monștri, dar nici în cele mai crunte închipuiri nu și-ar fi imaginat ceva atât de mare. Oare prin oasele unui monstru ca acela se perindau oamenii în piața din Mittin?

      Groaza puse stăpânire pe ea. Simți o nevoie de a vărsa și se prăbuși cu genunchii pe podeaua tare. Bestia își lăsă capul în jos, după care se-ntoarse în aer și plonjă spre porțile palatului, lăsând în urmă un curent care aproape o doborî.

     — Doamna mea... murmură bărbatul cu gura schimonosită.

     — E de vină leul că oaia a intrat în casa lui? întrebă femeia rece.