Îmblânzitoarea de vipere

Capitol 8

     Stătuse mai mult beată decât trează pentru următoarele două zile. Vinovăția o mânca de vie, faptul că la simpla bătaia din palme putea să obțină tot ce inima ei și-ar fi dorit. Chiar se îmbăiase în apele reci ale unui izvor, iar vântul o biciuise rece peste pielea măslinie. Culcușit la umbra unor măslini și împrejmuit de pietre grele de munte, locul era inimaginabil de frumos, o bucată dintr-o lume în care Siti nu mai fusese niciodată. Tot ce știuse ea fusese arșița, uscăciunea deșertului și gustul de apă stătută din gonaur.

      Namul o adormise de vreo câteva ori, pe unde apuca, dar somnul niciodată nu-i fusese liniștitor.

      Se trezea în mijlocul unui templu cu coloane orbitor de strălucitoare care se ridicau zeci de metri în sus, pierzându-se printre nori. Plante verzi cu frunze mari cât capul unui om, de diferite forme, înconjurau templul și țineau umbră unei femei care purta pe cap un imens ornament din pene albastre și verzi, iar ochii îi erau încadrați impecabil cu khol.

     Pierdere de timp și bani, își ridică o mână cu unghii roșii și lungi.

     Visul se lichefia pe măsură ce cuvintele femeii se scurgeau pe buze, iar răspunsul venea întotdeauna distorsionat. Imaginea se muta apoi deasupra unei statui din piatră care ținea două degete ridicate și o cărțulie la subraț.

      Te vor auzi, dar ce urmă, Siti nu mai putea să-nțeleagă.

      Se trezea fleașcă și privea în gol pentru câteva clipe, după care-și ștergea sudoarea de pe frunte. Dacă-și amorțea mintea cu nam, gândurile s-ar fi dat pierdute și nu mai era nevoită să se gândească la fiorii simțiți înăuntrul acelui templu.

      Ieși într-o după-amiază târzie, atunci când soarele apunea peste deșert, iar Stupul era acoperit de o peliculă fină de aur și ochii tuturor străluceau. De pe străzi nu se auzea țipătul morții, iar duhoarea ei fu înlocuită de un miros de frunze umede. Era liniște, una care se simțea străină.

      Zgomotul făcut de două bucăți de lemn o făcu să-și smulgă privirea din zarea întinsă. Stătea pe balustrada unei arcade, cu fustele atârnându-i în hău. Mătasea se zvârcolea înciudată în bătaia vântului.

      Puțin mai departe pe hol, o fetiță ședea în fund și încerca să facă niște bucăți de lemn tăiate în diverse forme să semene cu Fortăreața lui Orrin.

     — Poate cazi, rosti fetița fără să-și ia ochii de la jucăriile ei.

     Era posibil, până la urmă băuse nenumărate pahare cu nam, dar teamă n-avea. Se răsuci cu greu, iar fustele i se strânseră vârtej sub șezut, dar picioarele-i atârnau acum pe partea cu podeaua.

     — N-o să cad.

     Fetița ridică din umeri, de parcă-i era totuna, după care-și ridică privirea spre Siti. Avea obrajii durdulii care plesneau de sănătate, rumeniți de soare.

     — Te-am văzut cu tata, zise aceasta și își lăsă ochii iarăși spre jocul ei.

     Sarra... șopti Siti în gând, după care auzi un foșnet și o scurtă sâsâială. Pe podea se unduiră patru vipere care se opriră la mai puțin de un metru de ea. Nu băgă de seamă, prea implicată în jocul ei, dar Sitaara văzu, iar ochii nu-i mai clipiră.

      — Sitaara.

     Vocea lui o făcu să icnească. Cum de avea puterea de a-i rupe oasele de fiecare dată când cuvânta?

      — Spune-le să plece, rosti calm, având grijă să nu facă niciun pas greșit.

       Cu ochii inundați de lacrimi sărate, Siti privi spre viperele care își ridicaseră capul ascuțit și își scoteau limbile furioase. Sarra le observă și îngheță cu mâinile pe jucăriile din lemn. Se agăță de privirea tatălui ei care-i spunea să nu se miște.