Îmblânzitoarea de vipere

Capitol 7

      — Lasă-mă, se feri de strânsoarea sa puternică.

       Nu mai voia să audă nimic, nici vocile din capul ei, nici glasul hârșâit al Înaltului Scaun. Era Sitaara a Țărânei și-și purta cu mândrie numele, se născuse din praf, sânge și voință proprie. Crescuse în mizerie, în transpirație și putoare. Asta era realitatea ei, iar vorbele lui Orrin nu ar fi trebuit să-nsemne nimic pentru ea. Ce e pierdut, rămâne pierdut. Nu se plânge după cei rătăciți în noapte, dar atunci de ce-și simțea inima frântă de parcă cineva călcase pe ea?

     — Orrin-leya vorbea cu tine. E nepoliticos să pleci în mijlocul conversației.

      Îl privi prelung, aveau amândoi cu chipul descoperit și încercă să găsească ceva în ochii lui, fără să știe ce anume. Se uită și tot uită, însă nu găsi nimic acolo, doar două cercuri de culoarea sângelui peste care se lăsară grele pleoapele.

      — Moșul ăla vorbește numai minciuni, se ridică Siti pe vârfurile papucilor satinați, însă tot nu ajungea la același nivel cu el.

     Nici de s-ar fi urcat pe un taburet, tot n-ar fi ajuns să-l privească drept în ochi.

     — Tu trăiești numai minciuni, se răsti înapoi la ea, iar glasul lui tună printre vazele din porțelan lăcuit. Ești Căutătoare, ai învățat ce înseamnă decepția de dinainte să-nveți să mergi. Minți, înșeli, joci murdar și toate pentru aur. Uneori mă gândesc că lumea asta merită să moară încă o dată. Să alunece pe gâtlejul lui Varadan, odată și pentru totdeauna.

      Își trecu degetele prin părul desprins și își întoarse privirea într-o parte, de parcă nu mai suporta s-o privească în ochi. Epoleții îi luciră scurt în bătaia unei raze, iar pentru o clipă păru una cu tablourile din spatele lui.

      — Mă urăști, deci, rosti Siti și își mușcă limba apoi.

      De ce spusese așa ceva? Putea să-i scoată ochii despre faptul că s-a născut în Stup, că viața putea fi privită altfel de la înălțime, acolo unde vânturile sunt reci, iar apa limpede și curată. Putea să-i spună o mulțime de lucruri, dar se rezumase la acele cuvinte.

      — Ura e un sentiment puternic. Fii convinsă că nu simt nimic față de tine, dar pentru Orrin ești importantă.

     Chipul îi coborî peste brațul ce i se unduia pe sub materialul strâmt și tresări. Cusut pe piele fiartă, coborând de pe marginea epoleților, un animal de apă era prins într-o unduire prăfuită. Ridică degetetul arătător, acoperit de săgeți pictate pe de jur împrejur, și aproape că-l atinse. Brățările ei scoaseră un clinchet delicat. Rayan se uită la simbol, apoi la Siti.

     — Credeam că ai înțeles deja.

     Nu, nu stătuse să-i analizeze uniforma, nu se uitase niciodată la el mai mult de trei secunde.

      — E adevărat? vocea Sitaarei se frânse.

     Însă știa deja răspunsul. Chiar de nu era convinsă, carnea ei știa. Avea un nume de familie. Paladyn. Se răsucea așa lin, dulce ca mierea, pe limba ei. Îl cunoștea adânc în suflet.

     — Ce anume? Că o necăjită din Orașele de Jos a devenit peste noapte nobilime? Mai adevărat decât soarele de pe cer.

     Ochii încadrați cu khol îi tresăriră. Glasul generalului fusese tăios și se simți ca o împunsătură cu hangerul în stomac.

      — Tu chiar detești Țărâna, o spuse ca pe o revelație nouă.

     Rayan se întoarse și dădu să plece, dar Siti se luă după el. Îi aminti că e nepoliticos să întrerupi o conversație și să pleci, așa că generalul îi vorbi, însă nu se opri din goană.