Îmblânzitoarea de vipere

Capitol 2

     Moartea vă așteaptă, păcătoșilor, Varadan și-ale lui șapte capete se apropie. Alunecă prin Zidul Umbră, negru ca noaptea fără stele...

      Negru ca noaptea fără stele... repetă Siti stând la masa lungă, o încropire făurită de Taok, din comorile lui îngropate. Era în mare parte neagră, dintr-un material ce le era necunoscut, dar care păstrase aproape întreg tabloul unui festin, din ce-i spusese chiar Taok, căci ea nu recunoștea mai nimic din ce dezvăluia vopseaua roșie ce în timp devenise un stacojie asemănător cu rugina.

       — Acela e un animal care poate trăi doar în apă, îi explicase Taok arătându-i o creatură care semăna cumva cu viperele de nisip, însă aproape de burtă avea ceva ce aducea cu niște aripioare plăpânde. Fascinant să credeam că a existat așa ceva la un moment dat.

      Dar Siti nu se gândea prea mult la vorbele lui. Le găsea divagații de la realitatea de care se găseau înconjurați, și spre deosebire de Aayda, Sitaara era pragmatică până-n măduva oaselor. Baliverne asemănătoare cu cele care se auzeau din stradă, în seara de dinainte ca Siti să părăsească cartierul Hama.

      — Pot să ies la ei, Taok-meena? întrebă Elyia, cel mai mare Căutător dintre toți cei care trăiau sub acoperișul lui Taok,

      Vocea-i era serioasă, dar atunci când se uită spre Siti, un zâmbet îi răsări discret în colțul gurii. Ochii de culoarea ruginei îi sticliră pentru câteva frânturi de clipe, lucru care o făcu pe Sitaara să ofteze de-i tresări pieptul.

       — Stai potolit. Poate cine știe, chiar spun adevărul.

      Adevărul... șopti Siti, întorcând toate fețele acoperite de praf spre ea. Aayda pufni ușor în râs, dar încercă să ascundă asta în dosul palmei.

      — Gurile lor sunt prea spurcate ca să rostească adevăruri, rosti Elyia ca să-i distragă pe ceilalți de la ticul Sitaarei.

      Mulțumesc, rostiră buzele ei fără sunet.

     Cu plăcere, îi răspunse la fel de mut.

      — Nu te pripi să crezi că știi totul despre lume, băiete. Ești prea încrezător în sine, într-o lume despre care nu știi nimic, îl repezi Taok pe un ton jos, aspru și autoritar.

      Elyia își luă ușor ochii de la Sitaara, expresia devenindu-i din ce în ce mai gravă. Nu era un lucru de ispravă să fii mustrat de Taok, iar Elyia nu avea nevoie de asta, atât de aproape de momentul în care-i va lua locul. Inima Sitaarei se strânse, iar pofta de mâncare îi pieri. Erau ultimele clipe pe care le mai trăia lângă conducătorul ei, lângă Elyia care-i făcea inima să bată cu putere atunci când își dădea tunica jos și rămânea doar în șalvari.

      — Chiar crezi în Varadan, meena? sări în discuție Ishtar, mai tânăr decât ea cu doi ani, care aducea mereu cele mai interesante descoperiri.

     Avusese mereu impresia că Taok se înțelegea cel mai bine cu Ishtar, căci el întotdeauna își punea o mulțime de întrebări atunci când găsea ceva. Dacă nu l-ar fi găsit pe prispa casei, ar fi zis că îi era fiu, atât de tare-i semăna.

      — Să nu crezi în Varadan, e ca și cum n-ai crede în Temlah și în darul lui, sări și Awa, ceea ce o făcu pe Siti să-și încrunte sprâncenele, căci fata tunsă scurt și mai scundă decât toate fetele din Hama era îndrăgostită lulea de Ishtar și nu-i nesocotea vorbele niciodată.

      — Ba cred în Temlah, de ce te bagi? se răsti Ishtar, iar Awa pricepu urmările spuselor ei și se întristă.

      — Cred în crauni, de ce n-aș crede și in Varadan? răspunse Taok într-un final, după care se uită la ei cu asprime.