UNDIVIDED -BETWEEN THE LIMITS-

INTRODUCERE

      Te rog, oprește-te. Nu mai alerga! Te rog, vreau doar să te întreb de ce ai plecat! Te implor! Dar...ca de obicei, a dispărut. Se evaporă, în întunericul absurd pe care îl visez aproape în fiecare noapte. Un întuneric care deja îmi oferă confort, în loc de durere, deoarece, din păcate, acela era singurul loc în care eram capabil să o reîntâlnesc. Să-i văd ochii albaștri, precum oceanul înaintea furtunii, cum îmi zâmbesc, cum mă încălzesc, cum îmi dau speranța că o voi revedea într-o zi. Chiar dacă asta este imposibil. Pentru că acum, tot ce mi-a rămas este să accept că s-a dus mult prea repede și în moduri pe care nici nu vreau să mi le imaginez.
M-am ridicat din pat, privind cum noaptea își lasă perdeaua peste orașul pe care nu credeam că îl voi mai vedea vreodată. Plecasem de aici cu zece ani în urmă, dar niciodată nu mi-a trecut prin cap să mă întorc. Era agonizant doar când mă gândeam câte fețe cunoscute va trebui să revăd și de câte ori va trebui să le zâmbesc, căci până la urmă, m-am întors cu un scop. Mi-am dedicat zece ani ca să le demonstrez că pot să fiu peste ei, mai bun decât ei, mai bogat decât ei. Iar acum, puteam să le zâmbesc la fel de superior cum mi-au făcut-o ei mie, timp de optsprezece ani. Însă, acum nu le pot răspunde cu aceeași monedă. Nu îi pot umili fizic, doar psihic. Nu pot să le arunc cuvinte jignitoare, să le calc singurul sandwich în picioare, să îi ameninț că le voi fute sora sau să le calc bicicleta cu mașina.
Puteam doar să mă afișez așa cum am plănuit. Bogat, indestructibil, mai de succes decât au fost ei vreodată. 
M-am dus în dressing, privind multitudinea de costume pe care am comandat-o cu câteva zile în urmă. În trecut, nici nu puteam visa la a avea mai mult de o pereche de blugi, iar acum mă îmbrăcam doar cu haine făcute la comandă. Pentru mine. Oglinda din dressing îmi arăta un bărbat total schimbat, cu părul negru, ochii albaștri și cu un corp de invidiat. Însă, mintea mea vedea același gras de acum zece ani, cu părul slinos și ghiozdanul rupt în spate, ce era plin de cărți. Și îi mulțumesc pentru asta. Căci dacă el n-ar fi învățat atât de mult atunci, cel de acum nu ar fi existat.
Eu, cel de acum, îmi petreceam tot timpul liber făcând lucruri care mi-au fost imposibile ca și copil, el, a trebuit să citească. Să vină cu o idee. Să treacă peste toată batjocura de la școală și să fie singurul care ridica mâna pentru a pune o întrebare. Singurul care pleca la concursuri și care nu accepta să nu câștige locul întâi. El, a preferat să lupte, ca numele nostru să fie scris în fiecare carte de științe din școli.
Numele nostru, peste tot. Pe afișe, la știri, în articole, deasupra companiei pe care nici nu mai trebuia să o conduc, ci doar să aștept profitul. Cel de atunci, nu are de unde să știe că Rayden Khan a reușit să inventeze primul robot cu inteligență artificială, care poate fi instalat oriunde, de la casă, mașină sau telefon. Rayden nu ar fi visat niciodată să dea mâna cu președinții a treizeci de țări până acum și că aceștia și-au plecat uimiți capul în fața lui.
Însă, totodată, Rayden știe cum este să-ți pierzi singura persoană pe care ai iubit-o cu toată ființa în neant. E conștient că a luptat atât de tare ca să ajung eu aici doar datorită părinților noștri care l-au dat afară atunci când i-a fost cel mai greu. Atunci când își căuta disperat sora, când voia să se sinucidă, când viața lui a rămas fără sens, știind că atunci când va pleca din acel liceu blestemat, Dara nu va mai fi la poartă, așteptându-l. Tot el a fost cel care a trebuit să treacă peste asta, căci cumva tot el a fost cel vinovat pentru dispariția sa. În niciun caz tatăl alcoolic sau mama abuzată, care abia dacă scotea câteva cuvinte pe gură în ultimii ani.
S-a chinuit. Dar, la fel a făcut și Dara, a cărei pedeapsă era la fel de aspră ca a mamei doar pentru că erau femei. Și nimeni în această lume nu ura mai tare femeile decât tata.
—Iar faci asta! Vocea Zeleei a umplut camera, cu energia sa aparte. S-a îndreptat spre mine, îmbrăcată într-o rochie neagră, strâmtă, care îi punea silueta în evidență. Mi-am luat câteva secunde să o privesc, căci nu am văzut-o niciodată îmbrăcată așa.
—Ce fac? Întreb, arcuindu-mi sprânceana.
—Te privești în oglindă și îți retrăiești toată viața, mai ales după ce ți-am explicat deseori că trecutul este trecut cu un motiv.
—Știu asta, dar venirea aici m-a dat puțin peste cap, replic, încercând să-mi aranjez cravata. Zeleea mi-a sărit imediat în ajutor și am zâmbit, dându-mi ochii peste cap.
—Dacă nu mi-ar fi plăcut femeile, tu ai fi fost singurul bărbat pe care m-aș fi chinuit să-l cuceresc, spuse, mângâindu-mi ușor fața.
—Scuze, Zeleea, dar cred că încă nu s-a născut o femeie care să fie capabilă să mă iubească.
—Te-ar iubi, nu-ți fă griji. Dar foarte puține ar rămâne lângă tine, doar pentru tine. Acum, ai bani, ești frumos, ești sexy, dar chiar dacă sunt calități supreme la un bărbat, asta nu înseamnă că te vor aprecia pentru ceea ce ești de fapt. Asta e probabil cea mai rea parte în a-ți plăcea femeile.
—Mă bucur că-mi împărtășești durerea, spun, râzând.
    Și-a trecut mâna prin părul lung, șaten și s-a așezat pe unul dintre scaune, foindu-se din cauza rochiei. Era una dintre cele mai frumoase femei pe care am avut ocazia să le cunosc, dar cu siguranță și cea mai masculină. Îi stătea de o sută de ori mai bine în pantalonii largi pe care-i purta zilnic, decât acum, dar cu siguranță era doar părerea mea, știind cât de mult îi displace să fie feminină. Până la urmă, știam totul despre ea și ea despre mine. Am format cea mai bună echipă în facultate, iar de atunci, am preferat să o iau sub aripa mea, căci părinții ei mult prea conservatori nu au acceptat-o niciodată. Iar de atunci, am vizitat lumea, am compus proiecte și am ajutat oamenii. Cât am putut.
        Însă, fiecare persoană vine cu un viciu, iar al ei nu m-a mulțumit niciodată, chiar dacă l-am acceptat pentru prea mulți ani. Până acum câteva luni, când am cules-o ca pe o frunză dintr-un club, după ce câțiva bărbați au încercat să profite de starea ei. S-a oprit? Momentan. Drogurile erau o boală pe care mă bucur că nu am avut-o niciodată, mai ales când o vedeam pe ea. Distrusă, apatică, fără pic de rațiune, trăgând în continuare pe nas, din banii mei. I-am acceptat orice, excursii, femei, haine, case. Dar nu droguri. Așa că i-am spus că mă va pierde dacă va continua și surprinzător, m-a ales pe mine. Am dus-o cu ușurință la dezintoxicare și încă făcea terapie, pentru a nu recidiva. Era o luptă îngrozitoare, pe care speram să o câștige. Altfel, nu cred că va mai trăi mult timp.
—Ești pregătită? Întreb, privind-o.
—Să întâlnesc o serie de nesimțiți cu nasul pe sus? Nu e prima dată.
—Crede-mă că aceștia sunt diferiți.
—Rayden, voi ține unul dintre cei mai bogați oameni din lume de mână, nimic nu mă sperie. Ei ar trebui să fie speriați.
      Am dat din cap în semn afirmativ, chiar dacă nu aveam deloc încredere în mine. Urma să mergem la primul eveniment caritabil al sezonului, organizat chiar de tatăl unuia dintre cei mai mari dușmani pe care i-am avut în liceu. Leograd Hills. Bărbatul care m-a făcut să urăsc din toată inima blonzii și cel care m-a făcut să mă urăsc pe mine, toată copilăria. Sau chiar toată viața. Mă mulțumea doar faptul că acum eram de o sută de ori mai faimos și mai important decât el, căci altfel, sigur nu mi-aș mai fi arătat chipul vreodată pe aici.
         Ceasul mi-a vibrat, semn că șoferul a ajuns. M-am îndreptat spre Zeleea, întinzându-i mâna pentru a se ridica. Am fost nevoit să trag puternic aer în piept și să ies din cameră, având-o pe prietena mea în față. Iubeam faptul că era mai confidentă decât mine, dar uneori era și un blestem. Nu îmi doream să atragem chiar atât de tare un conflict astăzi, ci doar să privim din umbră cum stau treburile.
           Am ajuns lângă mașina aleasă de Zeleea, un Bentley Continental Gt din anul acesta, negru. Zeleea s-a ocupat de „inspecția" pieței, pentru că mi-am dorit să apărem doar în mașini care nu existau pe insulă. Altfel, cum vom mai atrage atenția? Interiorul din catifea și piele m-a făcut să zâmbesc, căci era un lux pe care mi l-am dorit mult prea mult timp ca să nu mă bucur de el. I-am făcut semn șoferului să plecăm, simțind deja cum inima mi-o ia razna. Cei 695 de cai s-au auzit divin în momentul plecării, dar știam și că nu sunt suficienți ca să îmi liniștească gândurile.
Aveau de gând să-și bată din nou joc de mine?
Am scuturat nervos din cap, realizând că aceste gânduri nu-și mai aveau rostul. Eram mai sus decât toți de aici. Nici măcar n-ar fi îndrăznit să-mi mai adreseze un cuvânt urât. Dar, și dacă ar face-o...
           Mâna Zeleei a fost imediat peste a mea și am zâmbit, întorcându-mi privirea spre geam. Șoseaua principală a orașului se schimbase mult. Acum, în loc de două benzi erau patru, iar aleea era plină de palmieri și diferite lumini, de bun gust. Eram surprins să văd că Arkfield reușise să evolueze, mai ales știind că era același primar de când plecasem. Un incompetent. Am zărit barul la care obișnuiam să fug după ore cu Dara, pentru a scăpa măcar o oră de urletele tatei și eram deja hotărât că voi bea mâine cafeaua acolo.      Nu după mult timp, luminile clubului în care toți colegii mei petreceau în liceu, mi-au sărit în ochi, făcând-o pe Dara să exclame, fericită:
—Vreau să mergem acolo!
        Mi-am dat ochii peste cap, privind cum clădirea a rămas la fel, toată din sticlă, dar părea cu mult mai luxoasă, datorită noilor decorațiuni și a plantelor care  acoperau o parte din pereți. Evident că trebuia să mergem ca să ne integrăm în grupul social. Era singurul club mare de aici și desigur, doar al „înaltei societăți", căci prețurile erau exorbitante.
—O să mergem, replic, frecându-mi bărbia. Având în vedere că a început sezonul evenimentelor, trebuie să te ocupi să iei cea mai bună masă pentru noi.
—Evident, totul se poate cumpăra, scumpule.
     Mai aveam puțin și ajungeam. Doar la asta mă puteam gândi. O grămadă de mașini de lux erau deja prezente, însă la vederea Bentley-ului, unul dintre angajați a mutat Maserati-ul care era diamantul din fața clădirii. Șoferul a parcat în locul lui, iar eu m-am întors spre Zeleea, care mi-a strâns mâna, în semn de încurajare. Atât mi-a fost.
      Am tras aer în piept și șoferul ne-a deschis ușa, dându-mă jos, ca mai apoi să o las pe Zeleea să-și facă intrarea. O grămadă de blitzuri mi-au sărit în față, făcând jocul de a zâmbi agonizant de greu. Nu puteam distinge niciun cuvânt urlat de reporteri, așa că doar am dat din cap, în semn de salut și am pătruns în sală, ținând-o de braț pe Zeleea, care părea a fi în al nouălea cer.
Unul dintre angajați ne-a escortat pe un hol lung, plin cu tablouri, dintre care unul fiind chiar al familiei lui Leograd. Am ajuns în fața unei uși mari, din mahon negru și când a fost deschisă, am dat cu ochii de fețele care m-au asuprit atât de mult timp. Eram sigur că mulți nu mă recunoșteau de dinainte, ci doar din succesul pe care îl am acum, dar faptul că au rămas cu gura căscată mă bucura.
Am înaintat, strângând-o destul de tare pe Zeleea lângă mine, aceasta păstrând un zâmbet triumfător și intact. Mi-am adunat toate puterile din corp să îmi mențin privirea dreaptă, dar când tatăl lui Leograd s-a plasat în fața mea, am simțit că îmi vine să vomit. Blondul era lângă el, aproape urlând la telefon:
—Cum adică mi-ai mutat mașina?! Mașina mea trebuie să rămână...strigă, dar brațul tatălui său l-a oprit, acesta dând cu privirea spre mine. Ochii i s-au mărit instant și am rânjit sardonic, dând mâna cu tatăl lui. Tu...îmi pari atât de cunoscut!
—Leograd, te rog, interveni tatăl său. Nu ai idee cu cine vorbești! Adăugă, zâmbind strâmb și cerându-și scuze din priviri.
—Ba da, am! Mi-am amintit. El e Khan, puștiul —sărac din liceu. I-aș recunoaște ochii ăia oriunde.
Leograd, spun, dând mâna cu el. Încântat să te revăd.
—Ce naiba cauți tu aici?!
—Leograd, pentru numele Lui Dumnezeu! Este o onoare să vă avem aici, domnule Khan. Invenția dumneavoastră ne-a schimbat viața. „Reggie" este peste tot, acasă, în mașina mea, chiar și aici!
—Vă mulțumesc, spun, amuzat.
—Vorbesc serios, chiar ne-ați schimbat viețile. Fiul meu l-a folosit din prima zi în care a apărut.
—Interesant, nu s-a interesat niciodată cine l-a făcut? Întreb, arcuindu-mi sprânceana.
—Cred că trăiesc un coșmar, spuse Leograd, vorbind încet. Tu l-ai inventat pe Reggie?
—Da, replic, mulțumit de mine. Dar tu? Ce faci acum?
—Oh, el lucrează pentru mine.
—Înțeleg, spun, aroganța cuprinzându-mi tot corpul. Mă bucur că ai avut ocazia să rămâi alături de părinții tăi, Leograd. Până la urmă, ce puteai să faci mai mult? Întreb, făcându-l până și pe tatăl său să râdă.
       Privirea lui Leograd m-a făcut să simt un fior de fericire, căci puteam citi în ochii săi disperarea și rușinea. Iar acesta era doar începutul. I-am salutat, pentru a merge la masa noastră, care se afla cu un etaj mai sus, unde abia așteptam să văd pe cine voi mai întâlni.
—Ai fost demențial, Rayden, spuse Zeleea, râzând. Fața blondului a fost spectaculoasă. El e „faimosul" Leograd?
—Da. La fel de nesimțit ca înainte. Nu s-a schimbat cu nimic.
—Cred că vei fi atracția serii pentru el.
Și nu numai, spun, căci am ajuns la etaj, întorcând toate privirile pe noi.
      Le-am privit doar fruntea, așa cum m-am învățat, de când am început să țin discursuri, însă printre toți foștii mei colegi înstăriți, nu revedeam pe cel mai important. Sau mai bine spus, cea mai importantă. I-am căutat capul brunet peste tot, de când am intrat, însă nu era nici urmă de ea. Era puțin probabil ca fix ea să fii plecat din Arkfield, mai ales când a fost atât de adorată, dar văd că puteam fi surprins.
—Măcar nu fi evident! Spuse prietena mea, dându-mi ușor un cot. La câte mi-ai spus despre ea, nu va fi cu nimic mai presus decât prietenul de mai devreme. Sigur va apărea.
—Mi-e frică de cum voi reacționa când o va face, doar atât.
—Vei fi calm. E timpul să o calci tu în picioare. Ei nu mai reprezintă un pericol pentru tine, Rayden.
—Nu, dar îmi este greu să-l reprezint eu acum, spun, zâmbindu-i chelnerului care ne-a adus băuturile pe masă.
     Mi-am sprijinit coatele de suprafața de sticlă a mesei, având impulsul de a-mi lăsa capul în palme. Nu uita de ce ai venit aici! Fără să mai stau pe gânduri, am dat pe gât paharul de șampanie, realizând că era îngrozitoare. Nu mi-am putut reprima dezgustul de pe față, dându-i un motiv Zeleei să râdă. Însă, când am vrut să deschid subiectul, o voce feminină m-a oprit:
—Rayden? Ești chiar tu?!
     M-am întors înspre femeie, rămânând pentru o clipă cu gura deschisă, uimit de revedere. Avea părul blond acum, lung, prins într-o coadă elegantă, care îi punea ochii căprui în evidență. Într-adevăr, era la fel de frumoasă ca înainte, dar nimic nu se simțea la fel. Nimic din atenția ei. Rochia aurie de pe ea o făcea să strălucească, însă nu reușise să trezească nimic în mine. Îmi părea rău că am ajuns în punctul în care o priveam doar sexual pe Lara, dar nici că-mi păsa. Până la urmă, după sărutul nostru, nu a mai vorbit deloc cu mine. Dar, tot ea a fost singura care m-a ajutat. Singura fată din liceu care a fost în stare să-și distrugă reputația pentru a ieși cu mine, ca mai apoi să mă amăgească la rându-i. Așa că, puteam fi oricum, dar nu un nesimțit arogant cu ea.
—Lara? Doamne, a trecut atât de mult timp! Spun, prinzând-o în brațe. Cum mai ești?
—Sunt foarte bine. În sfârșit am ajuns în punctul în care îmi permit să-l instalez pe Reggie, replică, râzând. Oh, exclamă, văzând-o pe Zeleea. Sunteți...
—Nu, răspund, văzând-o pe Zeleea cum își arcuiește sprânceana.
—Eu sunt Zeleea, spuse, zâmbind. Prietena lui cea mai bună. Dar tu?
—Lara, fosta lui colegă. Încântată să te cunosc. Dacă ai timp, Rayden, aștept oricând ne întâlnim la o cafea!
—Sigur, așa rămâne! Replic, zâmbind.
      Am urmărit-o plecând înspre masa lui Leogard și mi-am întors privirea spre Zeleea, care deja avea o expresie amuzată pe față. Chiar dacă știam că îmi voi face mai mult rău, am băut încă un pahar de șampanie, bucuros că în sfârșit donațiile au început. Semn că nu mai dura mult și voi ajunge în patul meu, fumând un pachet de țigări și regretându-mi deciza de a mă întoarce în acest oraș blestemat.
—Care e faza cu tipa aia?
—Nu e niciuna. Nu e nenorocita principală, ea a fost relativ în regulă în liceu. Chiar primul meu sărut.
—Primul tău sărut? Ai spus că ai fost urât în copilărie. Tipa aia e destul de frumușică! Nu genul meu, evident.
—Nici al meu, spun, sincer. Vreau să merg o dată acasă! Nu mai suport să le văd fețele dezgustătoare cum mă privesc.
—Din păcate, dragul meu, trebuie. Altfel, ce rost mai are venirea noastră? Acum, du-te și lasă cea mai pompoasă donație de până acum, ca să mergem să bem orice în afară de șampania asta ieftină.
    Uram să spun asta, dar Zeleea avea dreptate. Însă, simplul gând că fix persoana pe care voiam să o văd nu era aici, mă distrugea psihic. Privirea mea nu ezita să o caute la masa lui Leograd, mai ales știind că totul grupul prietenilor ei era acolo. Și la naiba, chiar voiam să o văd.
      Mi-am reprimat gândurile stupide, mergând spre tatăl lui Leograd, căruia i s-au luminat ochii la vederea mea. Am preferat să nu fac un gest necugetat, prinzând rapid cecul între degete. L-am scris fără să mă gândesc, dându-i-l în mână, ca mai apoi să plec.
—Oh, Rayden Khan! Cine ar fi crezut!
     I-am auzit vocea lui Leograd și mi-am dat ochii peste cap, întorcându-mă spre el. Prietenul lui din liceu, Jason, care era de o sută de ori mai prost, s-a plasat imediat lângă el, aruncându-mi o privire care cred că mi-a scanat toate conturile bancare. Surprinzător, schimarea sa era cea mai diferită, față de celelalte persoane. De la părul lung brunet la tuns periuță, cu cearcăne adânci și cu un outfit ieșit din comun, mai ales având în vedere evenimentul la care ne aflam. Toată lumea era în costum, în afară de el, care avea blugi rupți, un tricou și o geacă de piele. Aparent, tot trebuia el să facă cumva să iasă în evidență. Însă, ochii morbizi, lipsiți de sclipire și compasiune, erau tot acolo. Se pare că titlul de cel mai bogat om de pe insulă nu l-a prea ajutat în viață.
—Credeam că am trecut peste etapa aceasta, Leograd, spun, băgându-mi mâna în buzunarele pantalonilor.
—Acum că ai bani, vă că ți s-a schimbat și atitudinea, spuse Jason, încleștându-și mâinile la piept.
—Oh, te rog, Jason. Arată-i puțin respect domnului Khan, acum nu mai e de nasul nostru, interveni Leograd.
—Respect? A fost cârpa mea, crezi că a fost capabil să se schimbe?
—Asta este și ideea, Jason. Nu m-am schimbat. Sunt de un milion de ori mai rău acum, replic, privindu-l. Și am de gând să-ți demonstrez asta.
       I-am acordat un zâmbet sardonic și am plecat, avându-l pe tatăl lui Leograd pe fundal, care tocmai anunța donația mea ca fiind cea mai mare, din istoria Arkfieldului. Cinci milioane de dolari. Puteam să aud cum mandibula celor doi, din spatele meu, a atins podeaua și am plecat, alături de Zeleea, care a avut grijă să le ofere o privire iritată.
        O dată ajuns afară, parcă simțeam cum încep să mă hiperventilez. Am intrat rapid în mașină, defăcându-mi nodul cravatei, încercând să-mi ofer aer. Zeleea mă privea ca pe o fantomă, pentru că niciodată nu m-a văzut în acest hal și mi-a pus mâna pe frunte, verificând dacă am febră. De fapt, era doar un atac de panică.    Primul, după zece ani. Mi-am pus mâna pe piept, bătând ușor cu cealaltă peste spațiul dintre inelar și degetul mic, așa cum psihologul școlii obișnuise să-mi spună.
—Ești în regulă? Întrebă, trecându-mi mâna prin păr.
—Da, spun, simțind cum inima începe să mi se liniștească. Vreau doar să ajung o dată acasă.
     A dat din cap în semn afirmativ și am pornit de pe loc, lăsând în urmă clădirea blestemată în care visam să intru, când eram copil. Oricât de mult aș fi susținut că nu eram atras de obiceiurile grupului popular, știam în adâncul meu că ardeam să văd măcar interiorul clubului, sălii sau al barului lor.
      Erau mereu toți: Leograd, Jason, Markus, Lara, Emma și ea. La dracu′ cu ea! Obișnuiau să se îmbrace tematic, să își vopsească mașinile la fel sau să aibă întâlniri zilnice aprobate de liceu, doar ca să stea la discuții. Evident, pentru că erau Consiliul școlii. O poziție pe care doar ei o puteau avea, chiar dacă primii patru erau praf la învățătură. Leograd și Jason erau incurabili, nu aveai voie nici măcar să te uiți în ochii lor, dar cumva, cu ajutorul banilor, reușeau să obțină totul. Markus era singurul care părea mai decent, însă cu greu ajungeai și la nasul lui. Iar fetele, oh, nici nu vreau să îmi amintesc!
        Lara a fost mereu singura de treabă, dar atunci când era cu restul grupului, se transforma într-un monstru. Emma prefera doar să se ia de fetele sărace, una dintre ele fiind, eviden, sora mea și cred că niciodată nu reușisem să port o conversație cu ea. Mă considera atât de infim, încât nici nu știu dacă realizase vreodată că sunt o ființă umană. Apoi, venea ea. Diavolul întruchipat într-un om. Mai specific, într-o fată brunetă, singura fată brunetă din grup, cu un păr lung, pe care îl lăsa mereu pe spate sau îl împletea. Nu arăta niciodată vreun semn de slăbiciune, nici în îmbrăcăminte, nici în machiaj și nici la învățătură. Era mereu perfectă. Se îmbrăca cu mult mai decent decât prietenele ei, era cu mult la intelect peste tot grupul și desigur, îl orchestra, chiar dacă, din câte îmi amintesc, nici măcar nu era la fel de bogată ca ei.
Note doar de zece, concursuri câștigate unul după altul, interviuri în ziarul orașului și singura scriitoare din toată insula. Era o comoară. Pe care orașul nu a ezitat să o ridice în slăvi, timp de doisprezece ani de școală. Dacă pe ceilalți nu aveai curajul să-i privești în ochi, pe ea îți era rușine să o privești, să respiri lângă ea.
      În afară de faptul că era deșteaptă, probabil cea mai deșteaptă femeie pe care am cunoscut-o în toți cei treizece de ani ai mei, era și al naibii de frumoasă. Avea ochii verzi, însă atât de întunecați uneori, încât deveneau gri. Buzele mici, pe care le-am visat în toți anii de liceu și fața în formă de inimă, cu o mandibulă de invidiat și pomeții ridicați, care-i confereau și mai multă asprime.
         Până și acum, când revedeam imaginile cu ea din timpul liceului, îmi simțeam inima cum bate nebunește. Am fost disperat după ea, topit după ea. Voiam să fac orice doar ca să reușesc să vorbesc cu ea și chiar am făcut-o. M-am înscris la aceleași concursuri ca și ea, până ce am ajuns la unul în care a trebuit să lucrăm în echipă. Atunci, a fost obligată să vorbească cu mine, făcându-mă să realizez cât de inteligentă era. Avea un mod atât de perfid și impertinent de a câștiga, încât mi-am dat seama că nu voi avea niciodată vreo șansă să ajung la nivelul ei.
      Dar am făcut-o acum?
      Speram. Căci dacă ea nu va avea de gând să vorbească cu mine, nu voi afla niciodată ce s-a întâmplat cu Dara. Eram convins că ea știe, mai ales că au fost în aceeași generație, la același banchet și la aceeași masă.
—Haide, Rayden, am ajuns!
       Vocea Zeleei m-a trezit din visare și am coborât din mașină în următoarea clipă, zâmbind când am văzut blocul înalt. Ar trebui să merg acasă. Dar nu aici, ci la părinții mei. Să văd măcar în ce hal a ajuns mama sau dacă măcar mai trăiește. Nu puteam. Le-am trimis bani lunar, de când proiectul meu a avut succes, însă niciunul nu mi-a răspuns la scrisori. Așa că, prefer să las situația să rămână așa. Nu eu eram cel care trebuia să facă primul pas înspre ei, mai ales după atât de mulți ani.
      M-am dus direct în camera mea, dându-mi jos costumul pe care deja îl uram. Din nefericire, Zeleea a venit după mine, așezându-se pe fotoliu.
—La ce te tot gândești?
—Nici nu vrei să știi, spun, trântindu-mă pe spate, în pat. Materialul fin al lenjeriei se simțea atât de bine încât puteam să adorm în câteva clipe, dar mi-am ținut ochii deschiși, privind tavanul pe care era o oglindă. Niciodată nu m-am gândit că voi arăta așa, adaug, auzind-o cum râde.
—Măcar suntem siguri că planul va merge până la capăt, femeia aia nu o să-ți reziste, a replicat, venind lângă mine. A aprins o țigară și mi-a dat-o, ca mai apoi să-și aprindă una ei.
—De asta mi-e frică. Că poate nu e suficient.
—Oh, pentru numele Lui Dumnezeu, Rayden. Ce femeie nu te-ar vrea?!
—Femeia aia. Nu ai idee cum e. Sau mă rog, cum a fost. Era indestructibilă.
—Și tu ești cu mult mai mult, acum. O să-ți cadă la picioare la foc automat. Nu știu de ce te stresezi.
—Pentru că va fi o luptă îngrozitor de grea.
—Nu e prima ta luptă.
—Și nici ultima, replic, trăgând din țigară. Lara era prietena ei cea mai bună sau mă rog, una dintre ele. Nu știu de ce, dar cu ea m-am sărutat pentru prima dată și ea a venit la mine.
—Poate pentru că erai o persoană genială? Întrebă ironic, râzând. Rayden, nu toată lumea se uită la tine pentru înfățișare.
—Atunci, toată lumea a făcut-o. Și la bani, evident. Am fost atât de sărac în acele vremuri încât de fiecare dată când mă întâlneam cu Mayrai pentru concursuri, mă simțeam gol. Pușcă. Atât de rușine îmi era de ea.
—Da, dar Mayrai era Mayrai și din câte mi-ai spus, n-ai scăpat de privirea ei niciodată. Imaginează-ți poate te plăcea.
—Fii serioasă! Râd, trăgând din țigară. Eram un porc gras, urât și sărac. Nicio femeie normală nu s-ar fi uitat la mine, darămite ea!
—O faci să fie atât de specială încât mă faci să cred că încă ești îndrăgostit de ea.
—Nu sunt. Dar are un efect asupra mea pe care nu l-am înțeles niciodată.
—Și indiferent care ar fi acela, Rayden, tot vei reuși să o pui la picioarele tale. Dacă nu pentru egoul tău, atunci pentru Dara.
—Ai dreptate, spun, ridicându-mă din pat.
      Am stins țigara în scrumiera de pe masă și i-am făcut semn spre ușă. Aceasta și-a dat ochii peste cap și a plecat, trântind ușa în urma ei. Preferând să nu-i fac observație pentru gestul necugetat, m-am dus direct la duș, încercând să-mi clătesc mintea cu apa rece.
      Nu știu ce urma de acum, mai ales că toți știau că m-am întors. Dar, știam un singur lucru. O să-i distrug până la ultimul.