UNDIVIDED -BETWEEN THE LIMITS-

CAPITOLUL DOI

Uram birocrația. Mă trezisem, ca în vremurile bune, la ora șase dimineața doar pentru a merge la alergat. Acum, stăteam de câteva ore să termin toate dosarele pentru următoarele luni. Nu voiam să-i las prea mult timp de așteptat noului director executiv, așa că i le-am trimis doar pentru a evita apelurile nepreluate sau sutele de mesaje. O bătaie în ușă m-a făcut să-mi dau seama că nu Zeleea mă caută, știind că aceasta ar fi intrat fără nesimțire înăuntru.

Am strigat un „da" puternic, ușa deschizându-se instant. Pe ea a intrat Mayrai, îmbrăcată în haine comode și cu părul prins într-un coc dezordonat, dar care o făcea să strălucească. Nu știu cum putea fi femeia asta atât de frumoasă nemachiată sau îmbrăcată în haine lălâi, dar mă surprindea zilnic. Oricum, tot ce vedeam când mă aflam lângă ea, era doar un motiv în plus pentru erecția care nu-mi dădea pace de când am adus-o aici. Și Doamne, cât rău îmi făcusem.

De obicei, cu propria-mi mână.

¾ Am făcut micul dejun. Dacă vrei să mănânci, evident, spuse, privindu-mi ochelarii. Poate mi s-a părut, dar am văzut o sclipire de incitare în ochii săi, pe care chiar aș fi vrut să o ducem mai departe.

¾ Ai făcut micul dejun? Întreb, arcuindu-mi sprânceana.

¾ Da. Vii?

¾ Sigur, răspund, ridicându-mă de pe scaun.

M-am îndreptat înspre ea, în timp ce-mi trăgeam mânecile bluzei largi pe care o purtam, aceasta urmărindu-mi fiecare mișcare. Poate chiar nu eram singurul care simțea atracția dintre noi. În orice caz, ar fi trebuit să fac o mișcare cât mai rapid, pentru că acum, surprinzător, era mai docilă ca niciodată.

M-a urmat până în bucătărie, unde erau puse pe masă trei farfurii, cu omletă, legume și bacon. Zeleea ni s-a alăturat în scurt timp, frecându-se obosită la ochi. A privit farfuriile, apoi pe Mayrai și a ridicat confuză din mână.

¾ Tu chiar ai făcut micul dejun? Întrebă, făcându-mă să râd.

¾ Da. Am făcut și clătite, spuse Mayrai, aducând o farfurie plină de clătite.

¾ Wow, replică Zeleea, amuzată.

Ne-am pus toți la masă, gustând din omleta ei, care cred că a fost cea mai bună pe care am mâncat-o vreodată. Cu siguranță, prietena mea a avut același sentiment, căci s-a uitat la Mayrai, ca la o fantomă, apoi a ridicat degetul mare în aer, aprobând.

¾ Tu chiar te pricepi! Nu-mi vine să cred că ți-ai pierdut timpul să ne faci micul dejun.

¾ Voi nu luați micul dejun de obicei? Întrebă cealalta, surprinsă.

¾ Nu? Și dacă o facem, îl comandăm.

¾ Am uitat cât de privilegiați sunteți. Dacă nu-ți place, poți oricând să nu mănânci.

¾ Mayrai, e genial. Mulțumim, spun, zâmbind. Chiar îmi era dor să mănânc bine de dimineață.

¾ Și mie, trebuie să recunosc, a adăugat Zeleea, care mai avea puțin și termina tot din farfurie.

¾ Nu știam că porți ochelari, a venit imediat remarca Mayraiei, care mi-a acordat o privire pătrunzătoare. Se dădea la mine?

¾ Să-l vezi când poartă costum. Dacă mi-ar plăcea bărbații, aș sări tot timpul pe el.

¾ Și eu care voiam să spun că arată ca un bătrân de șaizeci de ani cu ochelari, râse Mayrai. Oare câți îi dau cu costum?!

Mi-am dat ochii peste cap și mi-am întins piciorul pe sub masă, ajungând la al ei. Aceasta a tresărit și m-am lăsat cu spatele pe spătar, în timp ce mâna stângă mi-a rămas pe masă, privind-o pe roșcată cum mai avea puțin și se roșea în obraji. Pentru a o pune mai mult pe jar, mi-am lins buzele, așteptând ca Zeleea să-mi facă și mie o clătită.