Speranțe ucigașe

Capitolul 1 : Moartea

moarte, morți  - substantiv feminin
1. Încetare a vieții, oprire a tuturor funcțiilor vitale, sfârșitul vieții. (definiție extrasă de pe dexonline.ro) 

Singura mea frica este că mă va găsi, înfigându-mi pumnalul strălucitor în gât. Trebuie să fug, căci aceasta e unica cale de scăpare. Să fug și să tot fug, să trag de mine, ca să pot scăpa de cel care mă privește din umbră. Simt cum mă arde vârful degetelor de la picioare. Nu știu de cât timp alerg, dar corpul îmi ordonă să o iau mai încet. Sunt pe o stradă întunecată. Nimeni nu este prin preajmă, în afară de el. Nu-l văd, dar îl simt, ca pe un junghi în spate. Sunt vânată, iar el veghează printr-un cotlon întunecat. Merg, gâfâind pe strada bântuită. Sunt multe felinare, dar sunt stinse. Doar unul luminează întrerupt. Are un scurtcircuit, cel mai probabil. Două secunde luminează, ca pe urmă, timp de tot două secunde să cotropească locul în cenușa întunericului. Tot acest circuit al felinarului era anunțat de un clinchet, care se auzea de fiecare dată când felinarul se stingea. Sub acesta este o bancă. Trebuie sa mă odihnesc. Mă așez, uitându-mă la blugii mei murdari și rupți. Sunt un mic iepure, o mică șopârlă, care își așteaptă sfârșitul. Aștept. Am câteva clipe de liniște. Sigur mi-a pierdut urmele.

Strada este imensă, o mare infinită de ciment înecat în noapte. Văd în zare zeci de blocuri de mărimea zgârie-norilor, care mă privesc cu superioritate. Sunt ca niște munți cenușii. Nu se zărește nicio urmă că ar locui cineva în ele: niciun televizor aprins, nicio rufă pusă la uscat pe balcon, nicio mașină care se odihnește în fața casei proprietarului său. 

Pare că tăcerea face parte din mine, că niciodată nu am fost înconjurată de gălăgia hohotelor de râs din clasa mea când profesorul zicea o glumă sau de strigătele de încurajare a publicului când mergeam la meciul de fotbal organizat în orașul meu. Mă simt calmă, dar și speriată, în același timp. Cum putem simți atât de multe sentimente în aceeași secunda? Oare nu e posibil să fac și eu, precum felinarul sub care mă adăpostesc, un scurtcircuit, întrucât simt prea multe emoții care se ciocnesc una de cealalta în mica mea inimă împietrită?

Îmi privesc mâinile cu mici bătături și mă joc cu unghiile mele nepotrivit de lungi. Singurul meu acompaniator și amic, cerul, este acum prizonierul norilor, iar stelele încearcă în zadar să scape din mâinile acestor nemiloși. Vântul răcoros îmi mângâie fața, dând în leagăn firele șatene care au evadat din cocul făcut azi dimineață. De ce pare că au trecut ani de atunci? Închid ochii, lăsând genele lungi să-mi șteargă urmele de lacrimi de la marginea ochilor. Totul este bine acum.  Deocamdată. 

Îmi reglez respirația în funcție de sunetul felinarului. Inspir două secunde, iar când aud clinchetul, expir.

 -Clinc! Inspir. Îmi trec prin fața ochilor închiși atâtea gânduri: amintiri, suferințe, griji, probleme. Se derulează toate, ca un scurtmetraj. Nu exista niciun buton de pauză. Dispar de pe stradă, fiind teleportată în propria mea minte: o închisoare a cărei cheie o am doar eu. Si cu toate astea, nu pot evada.

-Clinc! Expir. Nu trebuie să mă mai gândesc la nimic. Sunt în siguranță. Sunt bine. Totul este în regulă... 

-Clinc! Inspir. Vreau să opresc toate gândurile. Să opresc tot ce se intâmplă atât în jurul meu, cât și în mine: sentimente care mă fac sa țip, vorbele care mă obligă să mă urăsc atât pe mine, cât și pe ceilalți, totul care mă face să vreau să-mi sfâși pielea de pe oase, căci ce logică mai are cum arată exteriorul tău, dacă în interior se află un haos?

-Clinc! Încerc să nu mă gândesc la nimic. Cât de greu poate fi? Îmi strâng si mai tare pleoapele, supându-mi genele să se cotropească una pe alta. Mă concentrez doar pe respirația mea

-Clinc! Expir. Negru. Gol. Nimic. Reușesc sa-mi golesc mintea. îmi apare un zâmbet sincer pe față. "Totul este bine" îmi spun în nenumărate ori. Simt cum cineva îmi ia firele rebele și mi le pune gingaș după urechi. E o atingere atât de angelică și de drăgostoasă, încât nu-mi dau seama dacă e realizată de vânt sau de o persoana care ține la mine. Zâmbesc din ce în ce mai larg. M-am eliberat pentru măcar puțin timp din strânsoarea gândurilor mele.

-Clinc! Inspir și deschid ochii. Singurul lucru pe care îl văd e lama pumnalului argintiu, care mi-a intrat în piept mai ceva ca în unt. Aud un râset mortal pe fundal, în timp ce privirea mea se încețoșează. Acel râset. Mi se pare cunoscut. Acel râset pe care îl poate reproduce doar o persoană a cărei ultimă fărâmă de bunătate a fost ucisă acum mult timp. Acel zâmbet care mă vă bântui toată viața, oricât de mult aș încerca să scap de el. Căci el face parte din mine, îmi curge prin vene urmărindu-mă oriunde. Unele lucruri nu pot fi șterse , oricât de mult ne-am dori asta. Iar acel râset face parte dintre ele...