Speranțe ucigașe

Capitolul 3. Haosul din propria casă

"All of my past i tried to erase it/ But now I see, would I even change it?/ Might share a face and share a last name but WE ARE NOT THE SAME"

-"Family line"-Conan Gray  

Intru în casă, rotind cheia în broasca ușii. Sunt veselă, căci in sfârșit am terminat orele. Am asigurate câteva ore fără Nahesa sau fără alte prezențe nu chiar dorite. Dar un lucru ciudat mi-a atras atenția: liniștea. O liniște deplină care mi-a pătruns în piele și care mi-a înghețat măduva oaselor. E puțin spus "liniștea dinaintea furtunii", căci simțeam în interiorul meu că nu urma doar o furtuna, ci un război: arme de foc și sânge.

Când eram mică, mama îmi citea sau relata din propria ei imaginație, povești înainte de culcare. Și de cele mai multe ori , se întâmpla ca personajul să aibă de ales: să plece în siguranță și să nu se bage în lupta cu zmeul sau să-și riște propria viață, înaintând spre pericolul de care, odată ajunsă în fata lui, nu va mai avea nicio urma de scăpare. Și mica eu, speriata și îngropată în plușurile mele pufoase, mă rugam de mama ca prințesa să plece, să fie în siguranță. Însă în acele povești, finalul nu putea fi altceva decât fericit. Iar acum, după ani de atunci, sunt surprinsă în ipostaza prințesei, care tocmai alesese sa înainteze, să afle ce se întâmplă în propria sa casă, chiar daca o auzea pe mica Kalaima cum o roagă să nu facă asta. Dar eu nu am ascultat-o, iar acum sunt în fața zmeului. De data asta, însă nu are nici gheare, nici aripi.

 Zmeul este chiar persoana care mi-a dat viață. Mama este în genunchi, pe covorul aspru din sufragerie. În fața sa se afla cel care mi-a bântuit atât de multe vise: dragonul, monstrul, balaurul, mascat în omul căruia obișnuiam să-i spun "tată".

 A lovit-o. A suflat cu respirația lui de foc asupra ființei care îl iubește cel mai mult.

Niciunul nu observă că sunt spectator la această piesă dramatică care îmi va ataca mintea și sufletul de acum înainte. Mama respiră greu, apăsat. Nu îndrăznește să-și ridice privirea. Mâinile ei sunt încleștate, strângându-și cu acestea coapsele. Părul șaten îi acoperă mare parte din față, căci stă cu capul aplecat.

Tata, în schimb, stă în picioare, în fața ei, cu una dintre mâinile sale imense încă ridicate. El este un bărbat înalt, cu umeri lați. Cândva, întruchipa imaginea tânărului fermecător. Mi-l imaginez în tinerețe, ca fiind un mini-bombardier șarmant, cu siluetă și cu un zâmbet care a cucerit multe femei, în decursul perioadei sale de glorie. Am văzut multe poze cu el, de acum mult timp. Părea a fi cel mai iubitor soț și viitor tată, zâmbindu-i îndrăgostit variantei mai tinere a mamei. 

Nu îmi dau seama dacă au fost cu adevărat fericiți vreodată. Așa părea în poze și în filmările de când eu încă nu apărusem pe lume. Părea că își dăruiau unui altuia bucurie, că-și rupeau puțin din suflet pentru a-l dărui celuilalt. Dar acum, privind această scenă, îmi dau seama că lucrurile s-au schimbat, nu numai la înfățișarea tatei. Tata arată mult mai diferit ca în acele poze, Silueta lui impecabilă a fost înlocuita de o burtă de abia acoperita de tricoul strâns pe corp pe care îl poarta acum. Zâmbetul lui încrezător s-a transformat într-o încruntare.

Știu că nu e prima dată când face asta. Când o rănește pe mama. Privesc ochii tatei, care sunt... diferiți. De fapt, toată fața lui este schimbată. Tenul pielii pare mai închisă, ca și cum cineva a presărat cenușă peste ea. Iar privirea lui de gheață este evidențiată de ochii lui bulbucați. Pentru o secundă, mi-a fost frică ca nu cumva aceștia să iasă din orbite. Are pupilele atât de dilatate, încât nuanța deschisă a ochilor lui verzi este cotropită aproape în totalitate de negrul lor.

Urmează să țipe, și faptul că încă nu mă pot obișnui cu asta îmi demonstrează cât sunt de slabă. Tata are două fețe, sau mai bine spus, în interiorul tatei este o luptă continuă dintre tatăl iubitor din poze si zmeul pe care acum îl privesc. De fiecare dată când primesc și cea mai mică fără din acel bărbat grijuliu de care s-a îndrăgostit mama, speranța prosteasca mă obligă să mă mint, să cred ca s-a schimbat si ca acel care mi-a înecat ochii îl lacrimi de atâtea ori a dispărut, a fost luat de vânt ca puful de păpădie pe care îl suflam când eram mică pentru a-mi dori să am o familie fericită. Și mă învinovățesc, că am permis iar să intre în sufletul meu, doar pentru a distruge toate cele patru camere ale inimii mele. Un cerc blestemat din care am tot încercat sa evadez, dar eu sunt doar un porumbel în cușca din holul împăratului egoist care îmi ordoneaza să cânt în timp ce el distruge împarăția

Nu o dată m-am întrebat dacă toate aceste lucruri, pe care le vađ în propria mea casa de la o varsta fragedă, mă vor afecta pe viitor. Trecutul este fereastra prin care vedem lucrurile prezente, iar daca aceasta este prafuita sau sparta într-un colț, imaginea de ansamblu se distruge, devenind din ceva frumos, un coșmar monstruos. Nu aveam cum să ignor toate astea, toate pietricelele care au fost aruncate în fereastra mea. Iar din pietricele, au devenit pietre, iar acum simt micile cioburi ascutite cum isi fac loc in carnea mea, în timp ce eu ma uit neputionioasa la ceea ce a fost odata o lume colorata vazuta printr-o fereastră clara.

Nu aveam cum sa ignor lucrurile din propria casa. Nu aveam cum să astup toate țipetele, punându-mi căștile în urechi și făcând în liniște tem ala matematică. Nu pot să fug de ceea ce trăiesc, de ceea ce sunt. Nu pot să-mi schimb globulele din sânge, să-mi ascund materalul genetic din nucleu.

Si nu aveam cum să o las pe mama singură, astfel ea îmi spune încă de la o vârsta mult prea crudă și inocentă problemele ei. Mama a găsit o evadare în toate aceste greutăți în mine. Acestea, ca un fluviu, își revarsă problemnele într-un mod neglijent într-un copil, in mare ei. Si eu o ascultam, căci în naivitatea mea eram mândra că o ajut pe mami, că sunt și eu folositoarea pentru persoana pe care o iubesc atât de mult.

Mă prefac ca de abia am intrat pe ușă

-Buna tuturor, am ajuns acasa! Știu ca, in momentul cand ma vor auzi, se vor preface ca nu s-a întâmplat nimic, si sinceră să fiu nu-mi doresc altceva. Am nevoie de liniște, dar cum o pot avea dacă haosul îmi e propria minte, propria mea familie, proriul meu trup? Oare doar eu dramarizez? Poate lucrurile nu sunt atat de grave. Poate e normal să se întample așa ceva într-o familie. Certurile sunt normale. Poate sunt eu prea dramatică. Poate vreau sa ma victimizez, să ma mint pe mine și pe cei din jur ca am o viața grea, când în realitate am o viata cat se poate de normala.