Speranțe ucigașe

Pietricele din trecut -1

Se spune că fiecare dintre noi are o frică, un coșmar uneori neexplicabil și de care nu putem trece. Unora le e frica de gândaci, altora de întuneric, oameni mai altruiști și inimoși, cărora le este frică să nu-și piardă persoanele iubite sau alții mai patetici cărora le este frică de apă.

Viața este înconjurată de frici: ce va zice X despre mine, ce se va întâmpla daca nu voi lua o notă mare, dacă nu o sa ajung bine în viață, dacă nu mă va place nimeni, daca nu mă voi integra? Toate sunt frici, nesiguranțe.

Dar mama mea are o vorbă: "De ce îți este frică nu scapi", și eu sper să nu aibă dreptate, pentru că eu am cea mai penibilă, dar și poate realistă frică.

                                                                                                   ♥

Eram mică și eram singură cu mama acasă. Scriam singură la birou, bucurându-mă de primii ani de școală. Îmi plăcea să pierd toată ziua la masa de scris, străduindu-mă să scriu perfect fiecare bastonaș dat de doamna învățătoare. Scriam atent si puțin cam stângaci tema pentru următoarea zi. Atunci a intrat mama în cameră. Nu plângea, era mai degrabă nervoasă, și se vedea că se chinuia să respire.

-Nu trebuia să mă căsătoresc cu el! Trebuia să-mi ascult mama. Degeaba mereu e frumos la început, când ești îndrăgostită până peste cap și îi asculți toate prostiile despre iubire. TOTUL ESTE O MINCIUNĂ, KALAIMA! Să nu crezi vreodată în așa ceva. O să uiți tot când o să-ți bage limba până în gât sufocându-te cu sărutul lui drăgăstos. Nu, Kalaima nu! Respira deja din ce în ce mai greu si eu mă uitam calmă la ea. O ascultam. Știam că s-au certat azi dimineață dar nu știam motivul.

Eu eram puțin veselă în interiorul meu, iar asta este una dintre cele mai înjosite secrete ale. Știam că a țipat la ea, că a înjurat-o în cel mai porcos mod și că poate a și lovit-o. Și mai știam ce va face. Mereu după ce o abuza în orice mod pe mama, venea cu un buchet de flori pentru ea și pe mine mă lua în oraș, lăsând-o pe mama să se odihnească. În acea zi, primeam tot ce îmi doream: înghețată, trambulină, popcorn, film la cinema și orice altceva își dorea acea mică variantă a lui Kalaima. Nu mă afecta aproape deloc spusele mamei, de parcă ar fi existat un scut, o graniță dintre creierul meu si vorbele ei. Tata credea că niște jucării si un buchet de flori pot răsplăti tot ce ne făcea, toate gesturile sale la nervi, că așa poate șterge toate traumele pe care nici măcar nu știam că le voi căpăta. Atât de viclean și indiferent, tata ne cumpăra pe amândouă și eu cădeam în plasă conștientă că peste câteva zile toate astea se vor repeta. Mă urăsc pe mine pentru faptul că, în secret așteptam ca mama să vină plângând la mine. Eu doar voiam o zi de vis, în care totul este despre mine. Eram o mică egoistă, și poate că așa e de a naibii soarta, să mă transforme după 7 ani de zile într-o persoana miloasa și pline de răni din copilărie. Universul m-a blestemat, sau poate chiar propria persoana, căci acum cuvintele mamei îmi bântuie mintea. Si astfel am ajuns sa am cea mai prosteasca si frica. Cu siguranța o soarta pe care nu i-as da o nici măcar lui Nahesa.

Mi-e frică să mă îndrăgostesc, să-mi exprim sentimentele, să mă apropii de cei din jur. Obișnuiesc să mă maschez de un sarcasm evident si de o atitudine de superioritate falsa. Mai bine să mă creadă o persoana fițoasă, decât sa fiu rănita de ei. Mai bine ascund pistolul înainte de a trage cineva in mine, mai bine trăiesc într-o continuă frică decât să mă confrunt față-n față cu ea.

Pentru asta pot fi numită lașă, pot fi numite precaută, prea naivă sau realistă. Și sinceră să fiu nu știu nici eu ce să spun despre asta. Oricum niciodată nu am simțit ceva puternic pentru cineva, așa că nu mi-a fost atât de greu să mă izolez în propria bulă, unde cuvintele mamei, transformate în frici se tot izbesc de pereții groși de sticlă, trecându-mi de sute de ori pe lângă urechi.

Și astfel am ales să trăiesc prin cărți: să iubesc, să urăsc sau mai pe scurt, să simt totul prin intermediul filelor albe. Simt că pot să mă atașez, că pot să plâng, pentru că o carte nu mă poate părăsi. Există o barieră transparentă dintre mine și personaje, așa că nimic nu mă va afecta cu adevărat, sau cel puțin așa simt. E ca la Grădina Zoologică, când nu îți este frică de leul din fața ta, căci el se afla de cealaltă parte a gardului. Eu pândesc ca un mic cercetaș, lipit de gard, așteptând să văd o lumea întreagă de pe cealaltă parte a coperții. Pot vedea orice animal, oricât de înfricoșător, știind că nu voi fi atacată.

În ciuda acestei siguranțe, de foarte multe ori am plâns datorită acestor povești care nici măcar nu există, căci firea mea sensibilă se deschide doar în astfel de înconjurări. Lacrimile mele sunt prea scumpe pentru oamenii reali. Ei sunt mult prea indiferenți ca să înțeleagă. Sunt superficiali, crezând că cu un buchet de flori au putut lipi bucățile pe care le-au dezlipit din sufletul persoanei care i-au iubit cel mai mult.