Speranțe ucigașe

Capitolul 2: Ieșirea din bârlog

"Simt că toată lumea își ascunde adevărata față, când, de fapt, toți suntem la fel de distruși. Însă unii dintre noi se pricep mai bine decât alții să ascundă asta"- "Totul se termina cu noi" de Colleen Hoover 

Deschid ochii, în timp ce mă ridic brusc din pat. Mă uit la peretele familiar din fața mea. Simt cum tot corpul meu îmi ia foc și cum sudoarea fierbinte se prelinge de pe fruntea mea. Respir zgomotos, privirea mea fiind fără voința mea încă ațintită asupra varului parca prea alb a peretelui. Nu-mi dau seama dacă țip sau nu, căci urechile sunt penetrate de bătutul de tobe a inimii mele, care încă gonește pe strada întunecată din vis. Nu mai am control asupra propriului trup, căci acesta ascultă doar de frica cu care am fost acaparată. Frica care clocotește în mine, chiar dacă sunt complet conștientă că totul a fost un vis. Uneori, oricât de mult am vrea să ne croim viața în funcție de rațiune, emoțiile sunt atât de încăpățânate încât ne dictează complet opusul. Iar noi suntem neputincioși, niște mici sclavi care fac orice îi ordonează inima. Ea este un împărat foarte naiv, căci tot aceasta țipă de durere de fiecare dată când greșește, iar noi suntem nevoiți să o privim cum se fărâmă lent și dureros. Cu fiecare lacrimă care-i alunecă pe obraz, o parte din noi dispare, o mică parte a bucuriei noastre piere pentru totdeauna.

Sunt trezită de transă prin muzica stridentă a alarmei . Caut printre așternuturile albe, făcându-mi ochii roata după telefon. Trebuie sa opresc zgomotul acesta infernal, care, din cine știe ce motiv, mă calca pe nervi.

Îmi analizez reflexia din oglindă. Părul ciufulit și încălcit arată de parca o familie de rândunele tocmai și-a făcut cuib in el. Privirea îmi alunecă apoi pe ochii mei lucioși de culoarea abanosului, în jurul cărora cearcănele întunecate se adâncesc din ce in ce mai mult. Nici nu mă obosesc să mă mai plâng de acnee, care se întinde ca o plasă de păianjen pe obrajii mei. Un singur lucru îmi răsună în minte ca un ecou: "școala" , căci acolo urmează să-mi petrec următoarele șapte ore. Se pare că coșmarul încă nu s-a terminat. Acesta sigur se va prelungi pe tot parcursul orelor de curs...

                                                                                            ♥

Sunt la ora de istorie, iar domnul povestește plictisit cele întâmplate acum sute de ani. Trebuie sa mărturisesc faptul că atenția mea acordată acestei ore este reprezentată de un număr negativ. Niciodată nu m-a interesat cu adevărat istoria, căci oricât de mult am afla despre prostia si greșelile celor din trecut, tot nu vom realiza cu adevărat gravitatea faptelor până nu o vom simți pe pielea noastră, până nu o să plătim cu propriile noastre lacrimi. În schimb, mă uit pierdută la peisajul de toamnă din fața mea. Geamul ferestrei reflectă singurul lucru care mă mai liniștește: natura. Vremea este călduroasă pentru o zi de octombrie. Însă vântul fură din calitățile văratice ale acestei dimineți. E prea cald, prea uscat, prea perfect. Singurele semne ale toamnei sunt frunzele. Galbene ca soarele sau roșii ca sângele. Acesta este sfârșitul pentru ele. Își așteaptă moartea anunțată încă de la plecarea păsărilor.

Cerul este dominant de nori gri. Toamna: anotimpul în care natura hibernează. Urăsc această perioadă, dar faptul că este toamnă este ultima mea problemă.

Pot observa cu coada ochiului cum colegul meu de bancă se uită la mine curios. Nu este o noutate: multe persoane încearcă să afle ce se află în mintea mea. Încearcă să spargă lacătele cu care am ferecat cufărul, însă niciunul nu reușește. Din privirea lui pot descifra o întrebare atât de simplă și totuși atât de complicată: "Ce gânduri îi bântuie acum mintea?". Crede-mă, drag coleg că nici eu nu mai știu!

În interiorul meu mai simt acest sentiment temporar pe care îl caută toata lumea: fericirea . Dar nu vreau să le arat celorlalți. Vreau ca mintea mea sa fie un tărâm necunoscut pentru ceilalți. Dar nu am fost așa mereu. Cândva, când nu apucasem să fiu încă lovită de realitate, obișnuiam să vorbesc mult, să întâmpin lumea cu un zâmbet larg, mai mult sau mai puțin fals. Nimeni nu știe ce m-a făcut să mă transform în fata aceasta tăcuta din prezent. Dar realizez că oricum nimănui nu-i pasă cu adevărat. Ei doar așteaptă o noutate despre tine pentru a te bârfi. Îmi este scârba de acest jos de grădiniță. Îți folosesc numele fără rost, îl schimbă de la unul la altul comentând tot ce faci, tot ce spui. Fac asta atât de ușor, fără remușcări, fără să aibă intenția de a te ajuta.

Când eram mai mică credeam că toate aceste răutăți vor fi uitate, rămânând captive în mințile minuscule a fetelor de clasa a 3-a. Însă acum realizez că acestea nu dispar, ci cresc odată cu vârsta. O altă întrebare mă cuprinde: "Oare așa gândesc toți? Sau poate eu eram problema."

Cu astfel de întrebări sunt împovărată până la finalul orelor. Știu ce pot spune alții despre gândurile mele și chiar despre propria mea personalitate: că sunt doar o răsfățată, o depresiva sau un adolescent cu "hormoni în cap". Cu astfel de alinturi mă răsfață și0 mama.

Însă, eu am o evadare din toate aceste gânduri, din această lume uneori fără sens, o bulă în care mă adăpostesc de probleme. Pentru alții, sunt doar bucați de copac mort, dar pentru mine reprezintă viața: cărțile. Cu ajutorul lor, îmi ascund gândurile negative sub covor.

Cititul este modul prin care simt emoții. Poate nu chiar fericire, dar măcar simt ceva. Ceva ce nu poate fi exprimat in cuvinte. O emoție a infinitului: groază, tristețe, surprindere. Toate au o densitate mai mare prin paginile îngălbenite ale volumelor groase decât în realitate.

Dar eu știam că acest viciu costă mult, iar toate avantajele cititului sunt acaparate de dezamăgire. Credeți că este așa de bine să trăiești simultan în sute de lumi atât de diferite ca după sa te trezești în patul tău monoton, obligat să vorbești cu oameni a căror logică îți scapă? Să trăiești înconjurat de drame fără logică, glume tâmpite și oameni falși? O fărâmă din trupul meu încă crede vorbele mamei: "Îți vei găsi cândva oamenii tăi, cu care să te întelegi, cu care vei simți infinitul. Dar dacă "oamenii" aceștia sunt exilați în penița autorilor mei preferați? Dacă nu pot găsi oameni care simt și care gândesc la fel de intens, de profund ca mine? Dacă acesta îmi este destinul? Un trup al cărui suflet să fie blocat printre povești care nici măcar nu s-au întâmplat? O minte care colindă printre aventuri scornite de niște oameni cu o inimă la fel de haotică ca a mea? Căci pentru a scrie frumos trebuie să ai în interiorul tău un dezastru de nepătruns.

Eu și mama suntem puncte diametral opuse. Vedem diferit lucrurile. Ea preferă să își acopere urechile, încercând să facă pe placul tuturor. Se preface că totul este perfect, afișând un zâmbet fals care niciodată nu a reușit să mă păcălească. Zâmbetul ei transmite mai multă tristețe decât lacrimile unora. Tot ceea ce face e să ascundă adevărul. Nu îmi dau seama dacă mama dă dovadă de putere sau de naivitate, dar un lucru e clar: niciodată nu mi-am dorit să fiu ca ea. Mai bine singură decât înconjuratâ de persoane care nu îmi recunosc valoarea si nevoile. Asta e simpla mea părere, care se bate cap în cap cu cuvintele mamei: "Dar poate tu ești problema".