Speranțe ucigașe

Lacrimile unei vulpi îmblânzite

Dar uneori, ajung într-o ipostază neputincioasă, făcându-mi speranțe. Uneori, încep să mă întreb cum ar fi dacă aș trăi cu adevărat ce citesc: că am o cea mai bună prietenă, că merg la petreceri, că sunt plăcută de mulți și că de fiecare dată când cineva îmi face ceva rău din gelozie sau răutate oamenii care țin la mine să-mi ia apărarea. Încep sa sper, dar aceste speranțe, care la început par inofensive, nu fac altceva decat sa infiga cutitul in rana, sa mi lase una printre sutle de cicatrici pe care mile creez singura fara să vreau. Știu că dacă aș avea pe cineva, i-aș da tot ce am. Aș fi știut mereu ce să-i spun acelei persoane, cum să o fac să se simtă mai bine. Aș lua-o în brațe așa cum tata nu a reușit să o facă vreodata: cu bunătate, cu sacrificiu, cu o iubire pură care m-ar determină să mă pun în fața oricărui glonț. Vreau să am pe cineva pentru care să ma sacrific fără să stau pe ganduri, vreau pe cineva care să mă vadă perfectă cu tot cu neîncrederea mea, cu tot cu latura mea mai întunecata. Vreau iubire constanta, mesaje în care sa mă întrebe cum sunt, vreau cadouri fără motiv și seri pline în care să vorbim până dimineța despre visele noastre. Toate astea le vreau, vreau siguranță, încredere, distracție, prietenie. Dar tot eu sunt cea care nu vrea să se atașeze. Sunt singurul meu inamic, atât de viclean, atât de crud, încât nu mă eliberează. Atât de straniu, atât de comllicat. Cu toții pățim așa, ne lăsăm încuiați în propria noastră minte, ne punem singuri cătușe și ne spunem ca nu avem cale de scăpare. Poate avem cale de scăpare, dar trebuie sa ne permintem să trece de bările reci de fier în care ne-am izolat. Poate eu îmi voi găși o persoana, că voi avea un prieten adevărat. Caci înteriorul meu, îmi doresc să experimentez toate activitătile. Vreau să simt toate melodiile vesele. Să cred în promisiuni. Să iubesc pe cine merită. Nu vreau să mă târăsc pur și simpliu din propria cușcă, vreau să zbor deasupra ei. Să fiu înconjurată dpar de gânduri pozitive, de propriile râsete. Numai vreau să plâng, să sufăr, să fiu blocată în acesti patru pereți, în care am crescut. Merit mai mult de atât. Știu că pot face asta, sau poate doar pe moment sper asta.

Gândurile sunt relative. Azi pot considera ca singurul lucru pe care mi-l doresc e o prietena, iar mâine să spun ca prieteniile sunt definite de niște grupuri sociale bazate pe superficialitate și pe popularitatea, având drept scop unirea mai multor persoane cu scopuri comune. Un om este prea complex ca sa se rezume doar la o personalitate, la o opinie, la doar zece amintiri. Un om este atat de complex, de incurcat, un puzzle cu mii de culori și cu un infinit de piese, de păreri, secrete, amintiri, vise fără sens. Nu putem fi rezumați doar la un cuvânt, la o propoziție. Noi suntem, fiecare dintre noi, o carte. Fiecare cu o poveste diferită, alții au coperți colorate, unde este desenat un copil fericit. Alții în schimb, sunt cărți grele, complicate, negre, chiar sinistre, în care, în timp ce o citești ai nevoie de câteva clipe să te uiți pe pereți, să procesezi tot. Problema este că noi, când vedem o persoana, e ca și cu am vorbi pentru prima data cu personajul principal a unei carti ajunse la final. Și nu cunoștem povestea, primele pagini, gândurile persoanei. Știm doar un nume vag, pe care îl vom uita imediat ce persoana se prezintă. Dar tot ne vom permite să criticăm persoana, să aruncăm în ea cu noroi. Cu toții am fi mult mai buni dacă ne-am propune să citit cartea în întregime înainte de a ne da cu părerea.

Dacă am citi doar un rezumat la carte, dacă vom privi persoana doar la suprafață, dacă vom rezuma caracterul cuiva doar cu un cuvânt, nu am făcut altceva decât să transformăm acel suflet într-o etichetă patetică.

Dacă aș descrie cartea "Micul prinț" ca fiind o simplă carte pentru copii, aș distruge toate sentimentele care m-au pătruns când am citit-o sau când m-am gândit mai adânc la el. Dacă ți-aș zice doar că povestea este despre un prinț care merge pe asteroizi, ajungând la Pământ, n-am făcut altceva decât să te amuz, să-ți demostrez ce tipică este cartea. Dar, dacă ți-aș spune ca o persoana pură și simplă întâlnește tot tipul de persoane: dependente de putere sau înecate în alcool. Că un simplu copil află ce este prietenia de la o vulpe care suferă doar pentru a-i demonstra acestuia că oamenii sunt speciali datorită iubirii pe care le-o oferim. Că pentru unii oameni merită să plângi. Dacă ți-aș spune că această carte este vorba de a pune persoana dragă mai presus de tine, despre un copil inocent care a învățat adulții ce înseamnă cu adevărat viața? Daca ți-as spune asta, ai mai crede această carte patetică? Ai mai crede că e o pierdere de timp? Așa sunt și oamenii, cu mai multe fețe, și doar cei care pot vedea pe lângă niște jordani scumpi și complimente aruncate în vânt, pot spune că cunosc persoana. Nu în întregime, dar a ajuns la sufletul persoanei. Unii oameni pot petrece ani împreună și încă să nu se cunoască cu adevărat, în timp ce alții își pot povesti propria carte, propria poveste doar uitându-se unul în ochii celuilalt.