Umbra pierdută

Capitolul I ~ Strigoi și umbre

     M-am hotărât într-un final să încep această carte și să nu mă las până nu o termin. Aș dori să ascultați piesa de la media, e superbă și ne aduce aminte de strămoșii noștri și de legendele românești pe care unii le adorăm, legenda strigoilor fiind preluată de la daci. Pe de altă parte, piesa este în strânsă legătură cu această carte și acest capitol. Lectură plăcută! ❤🌕 

           ___________________________

     Pictam alene pe pânza albă, ascultând muzica mult iubită pentru a-mi omorî plictiseala. Pânza fiind singurul element alb din jurul meu, îl umpleam de negru pentru a se încadra în peisajul întunecos din camera mea. Melodia își strigă frustrările, completându-se cu atmosfera sumbră din jurul meu și oprind sunetul picăturilor de apă care se izbesc în fereastră. 

     Am simțit o mână caldă așezându-se pe umărul meu și, totodată, speriindu-mă. 

     - Aahh!! Am țipat speriată, calmându-mă imediat la vederea mamei și râzând, închizând muzica. 

     - Liniștește-te! Te-am strigat și nu ai răspuns. Îmi zâmbește mama cald. E gata cina. 

     - Cobor imediat, mamă. 

     Îmi adun lucrurile răsfirate, așezăndu-le pe rafturile lor și mă îndrept spre scări, coborând și ajungând în bucătărie. Mama mă aștepta pentru a lua cina, ca de fiecare dată. Mâncarea era foarte delicioasă, mama întrecându-se pe ea însăși. 

     - Mmm... Cât de bună e, mamă! 

     - Știam că o să-ți placă, Elizabeth! E mâncarea ta preferată. 

     Termin de mâncat și o sărut pe mama pe obraz, spunându-i că mă duc în camera mea și urându-i noapte bună. 

     Adevărul e altul totuși... Mă pregătesc de ieșirea cu Lorelai. 

     *** 

     Mi-am luat obișnuita mea pelerină și mi-am așezat gluga pe cap. M-am asigurat că am cuțitul cu ametist la locul lui, ascuns în teaca pe care o am mereu legată de coapsa dreaptă. Am privit pentru ultima oară reflexia mea în oglindă, asigurându-mă că sunt pregătită. Am închis lumina, mi-am luat geanta de pe scaun și am deschis geamul. M-am asigurat că nu e nimeni în zonă, apoi am sărit, plutind ușor până când am atins cu tălpile pământul, pelerina făcând valuri în aer, apoi căzând uniform pe spatele meu. Era o înălțime destul de mare pentru un om, dar cine a spus că aș fi un om?  

     - Haha! Cuiva îi place să se dea în spectacol! 

     Mi-am dat ochii peste cap și i-am zâmbit lui Lorelai. 

     - Știi vechea poveste! Mama nu m-ar lăsa să ies la ora asta din casă și nici nu vreau să-i dau ceva de suspectat. 

     Am simțit un mic curent înțepător trecând pe lângă mine, ca și cum cioburi de sticlă mi-ar sări în față, apoi mi-am îndreptat privirea spre direcția de unde provenea curentul. Ceva nu este în regulă, aerul nu se simte ca o înțepătură. 

     - Ai simțit și tu asta? Îi spun șoptit lui Lorelai, îndreptându-mi privirea spre ea. 

     Aceasta se uită la mine încruntându-se, apoi fiind uimită. 

     - Elizabeth? Nu erai zgâriată când ai coborât aici. Spune Lorelai arătând spre obrazul meu. 

     Îmi duc palma spre obraz atingându-l, ca apoi să observ în palmă sânge.