Arestat la domiciliu

Prolog

Colaborare cu Dakotas_

Plin de certitudine, am închis ușa de la balcon și m-am apropiat de pat, dar știam că imediat ce voi simți plăcerile nevinovate ale oboselii, nu voi mai avea puterea să mă ridic până dimineața următoare. Am ales scaunul preferat al mamei din bucătărie și mi-am aprins o țigară. Culmea, nici cafeaua nu-și mai făcea efectul. În ciuda oricărui aspect perfect al cadrului, bucătăria era mereu plină de fum și de tutun.

- Alo?
- Nu e momentul.
- Voiam doar să-ți spun că-mi pare rău.
- De ce?
- E irelevant, lasă gestul să conteze.

Nu țineam cont că vin sărbătorile sau că oamenii nu vor avea parte de noaptea dintre ani cu mine. Unii știau că sunt plecat, alții că m-am izolat, iar alții că am o tulburare psihică care nu îmi permite să am contact cu realitatea; ceva atât de taboo, încât devenea plauzibil. Pentru o zi de decembrie, soarele încă încerca să mascheze venirea gerului, dar eram ultimul om căruia ar fi trebuit să îi pese, de bine ce eram deținut în casă. Mai aveam o lună până la proces, chiar după sărbători, motiv pentru care nu simțeam să o iau razna. Erau momente în care chiar simțeam acea tulburare, pentru că nu-mi mai doream atâta presiune, iar subconștientul meu știa să-și folosească mecanismele de apărare. Orizontul era aproape galben, la fel ca tenul meu după ce am stat închis patru luni într-un aparment la etajul patru, într-un bloc dintr-un oraș în sudul Italiei. Aveam priveliște luxuriantă, dar nu mai presus de ochii pe care nu-i cunosc, ochii din visele mele care în lumina razelor răsăritului, își găseau asfințitul pe patul meu. Nu obișnuiam să-mi placă lumea modernă, nici acum nu obișnuiesc, dar circumstanțele în care trăiesc, m-au obligat să mă adaptez. Teleghidarea pe care creierul meu o ținea sub control cât timp mă învârteam prin casă, a fost întreruptă de un glas feminin.

- Încă te gândești de ce toți se uită la tine cu alți ochi acum.. chiar dacă nu știe nimeni adevărul?
- De fapt, nu la asta mă gândeam, dar mulțumesc că încerci sa-mi citești gândurile.
- La fel de teatrale ca de fiecare dată, nu te schimbă nimic.
- Vrei să mă schimb?

Tindeam mereu să fiu nesimțit cu ea, din precauție, pentru că încă nu aveam încredere în oameni. Cred că problemele mele cu încrederea sunt mai mari decât celelalte.. doar dacă nu le aveam din cauza ei, atunci ar fi fost o problemă pentru ea, deci mă controlez pe cât de mult posibil.

- Cât amuzament, ai putea scrie o carte cât timp ești aici. Cu câtă nonșalanță vei minți în continuare ?
- Nu trebuie să știe nimeni că mint. Mă pot împăca cu gândul.
- Și cât crezi că o să mai țină?
- Destul, încât să o rezolv.
- Nu-i poți minți la nesfârșit, nu te poți minți pe tine.

Fierbeam de nervi pe interior, dar am avut timp să învăț să îmi controlez emoțiile. Aproape că se întunecase, deci nu mai aveam atât de mult de îndurat. Din toate amintirile mamei, mi-au rămas câteva poze, câteva haine și niște căni pe care oricum nu le folosesc. Frecventam des camera mamei, îmi petreceam timpul acolo mai ales atunci când mă simțeam singur. Era devastator felul în care arăta casa, parcă te făcea sa te simți depresiv; era curat permanent și niciun fir de praf nu-și culegea dreptul la viață. Paharele erau mereu spălate și niciodată coșul de haine nu apuca să se umple. Hainele erau călcate și apretate, frigiderul avea mereu mâncare proaspăt gătită.
Simțeam nevoia să mă privesc, să-mi privesc mâinile curate. În fața oglinzii, eram doar o siluetă vagă, pe care nu o recunoșteam. Eram o simplă imagine distorsionată, plină de cicatrici interioare. Spărgând tiparele, am început să scriu pe monitorul din mintea mea.. Au fost atâția oameni care și-au imaginat viitorul cu mine, dar câți dintre ei chiar au simțit că-l vor avea ? Așa-mi dau seama câți dintre ei mă vor în viața lor. Sunt lucruri spuse și nespuse, sunt oameni care se închid în ei în cele mai bune momente, oameni precauți. Toți căutăm același lucru, haosul. Haosul e acel moment al vieții când ne obligăm să ne regăsim, să ne adâncim în cine suntem și să dăm frâu dovezii sufletului. De multe ori, vei spune "E greșit, mă opresc", dar află de la mine că cei mai mulți oameni de succes sunt cei cu cele mai multe greșeli. Vezi tu, oamenii își fac planuri, se încuviințează, se judecă și se jură, iar de fiecare dată, ajung să nu se mai recunoască. "Fii primul om din viața ta care nu vrea haosul. Urmărește adevărul", mi-am spus, ducând cana de cafea la gură. "Urmărește privirea dulce a șarpelui, nu colții care abia așteaptă să-ți guste carnea".

- Christian, ce ar trebui să facă un om puternic uneori?
- Să plângă.
- La ce te gândești acum?
- La cum de fiecare dată, oamenii ajung în același impas, și culmea, am fost și eu în el.
- Și..?
- Și nimic, îmi imaginam cum ar fi dacă toți oamenii ar gândi la fel.
- Cum ai ajuns la concluzia asta?
- Întreabă-mă când, vei afla, totuși, mai multe.
- Când ai ajuns la concluzia asta?
- Când m-am întâlnit cu domnișoara de la criminalistică, a fost o gentlewoman. Lasă-mă să-ți povestesc.