Uneori dorim să închidem ușa după noi pentru totdeauna. Dorim să punem punct la tot ce a fost. Simțim o durere puternică în piept, abia de putem respira. Ne este frică și mai lăsăm loc de virgule. Credem că mâine vom fi ascultați. Sperăm că mâine vom fi auziți. Amânăm ziua schimbărilor, fiindcă e prea cumplit momentul în care ne simțim abandonați.
A mai fost a nimănui copilul din noi. A mai cerșit atenție și iubire. L-a mai durut. Rațiunea ar vrea să facă valizele, ar căuta altă chirie și i-ar spune „Adio”, dar copilul micuț ascuns în ungherele interiorului stă agățat de un fir de speranță continuă să fie slab și neputincios.
Și, azi trântim pumni în pereți. Azi plângem în pernă. Azi ne promitem că e ultima dată când mai iertăm. Doar că „Azi” un drum care nu mai are un sfârșit. „Azi” e ca un labirint al masochismului, dorim să iesim, însă nu căutăm ieșirea.
E copleșitor. Învârtim cheia în broască. În mâna stângă ținem valiza. Nu, nu azi. Într-o altă „Azi” vom pleca pentru totdeauna.
Adeseori, iubirea trece pe lângă noi fără să ne dăm seama. Pentru că: iubirea poartă doi ochi blânzi.
Un zâmbet cald, ușor strâmb, dătător de speranțe, care alină orice durere.
Două mâini tremurânde, ușor transpirate, care te ține de mână cu disperare să nu te piardă.
Două picioare împiedicate, dar care ar alerga până la capătul pământului pentru tine.
Și o inimă divină. Pură. Iertătoare.
Cine oferă iubirea, nu e perfect. E construit din toate acele mici defecte.
Nu caută perfecțiune. Caută sentimente. Perfecțiunea nu există, însă sentimentele sunt eterne.
CITEȘTI
Starile adolescentine
القصة القصيرة"Și se spune că fiecare zi schimba omul, fiecare întâmplare îl întărește, fiecare lovitură îl face mai puternic, și fiecare vis îl maturizează. Daca e asa, atunci nu mai sunt persoana de ieri, de azi și de mâine; sunt cea mai puternică persoană; și...
