Secretul Melissei

Cutia de metal

Hey! Multumesc tuturor care mi-ati votat cartea! M-ati motivat sa scriu in continuare la ea! Sper ca nu am intarziat prea mult cu capitolul, dar mi-a luat ceva sa-l scriu :-)))
P. S: nu ma omarati pentru asta!

Kate nu prea stia ce sa faca: sa-i trimita mesaj lui Nickie cum ca nu mai poate veni pentru proiect sau sa mearga sa il inceapa macar? Asta da dubiu...
- Domnisoara Georges imi face onoarea de a ma baga in seama? Sau poate deranjez?
- Ce vrei, desteptule? se rasti Kate la Nickie care se uita la mesajele ei din telefon ca un copil de cinci ani la desene animate.
- Am.... oare ce as putea sa vreau? Poate nu-ti mai amintesti dar azi am stabilit ca ne intalnim pentru proiect.
- Ah da! Uitasem! Mersi de remind! zise Kate, zambind rautacios.
Nickie isi dadu ochii peste cap si o lua spre casa. Kate il urma.
- Ma gandeam sa il rog pe Dave sa ne ajute cu desenele.
- De ce?
-Cum adica de ce? Esti un talent innascut la desen sau ce?
- Nu... zise Nickie trist. Dar tu esti!
- Poftim??
- Adica stii... ti-am vazut desenele... adica Dave mi le-a arat... si erau frumoase... adica dragute...
Kate ii zambi.
" Poate nu e un baiat chiar asa de rau! Stie sa recunoasca un artist cand il vede!"
- Ma bucur ca iti plac! Pai atunci cred ca m-as putea ocupa eu de desene.
- Iar eu ce fac?
Kate se gandi putin. In alte imprejurari i-ar fi raspuns ceva care sa-l puna cu botul pe labe, dar acum simtea nevoia sa se comporte dragut cu el.
- Tu ai putea sa ma ajuti la scris si la colorat.
- Deci asta e tot ce imi ceri?
- Pai... stii... ma gandeam ca... eu am invatat sa desenez colorand desenele lui Dave.
- Stai putin! Tu vrei sa ma ajuti pe mine sa invat sa desenez?!?!? facu Dave uimit.
- Amm... da. Suntem o echipa, nu?
- Am... da. Cred ca da!
Kate ar fi vrut sa mai poata adauga ceva. Dar alese intr-un sfarsit sa taca.
" Oare de ce Kate se comporta asa? Adica nu prea obisnuieste sa vorbeasca frumos cu nimeni."
- Hey, Nickie, nu am ajuns inca?
- Oh, tresari Nickie. Ba da. E chiar acolo. zise el si ii indica directia.
- E chiar draguta! spuse Kate cand intrara in hol.
- Mama a decorat-o! Se pricepe sa faca lucruri frumoase din nimicuri de prin casa.
- Wow! Ai o mama foarte talentata. Mi-ar placea sa o cunosc.
- Desigur. Vino cu mine. Poate e la ea in birou.
Kate si Nickie trecura din hol in camera de zi, apoi in sufragerie, si la sfarsit ajunsera in biroul mamei lui Nickie.
- Buna, mama! o saluta Nickie.
- Buna ziua, doamna Steel!
- Oh, buna copii! M-ati speriat! Nickie, nu mi-o prezinti pe colega ta? spuse iritata doamna Steel, aruncandu-i o privire poruncitoare fiului sau care se indopa cu Pringles dupa usa.
- Am... raspunse el, inghitind nemestacate chipsurile. Kate, ti-o prezint pe mama mea, doamna...
- Poti sa-mi spui Nicole!
- Incantata de cunostinta... Nicole!
- Asa e mult mai bine! Urasc formalitatile. Poti continua, Nickie.
- Mama, ea este colega mea de echipa, Kate Georges.
- Ah! Fiica doamnei Georges! Eu si mama ta am fost colege de liceu. Chiar m-as bucura sa o revad candva.
- Mama va va primi cu placere. Sunt sigura de asta.
- Ma bucur sa aud asta. Acum ca am facut cunostinta puteti sa va apucati de proiectul vostru. Nickie, condu-o pe Kate la tine in camera serviti-va cu prajituri daca vreti.
- Multumim, mama! raspunse Nickie.
Mama sa zambi.
" Fata e destul de draguta! Imi aminteste de Renée. Ele doua seamana ca doua picaturi de apa."
- Ce mama draguta ai! spuse Kate.
- Multumesc. Ma bucur ca ti-a placut. Acum sa ne gandim la proiect.
- Pai mai intai avem nevoie de carton.
- Am o groaza in pod.
- Super! Hai sa le luam.
- Esti sigura?
- Da. De ce nu as fi?
- Pai credeam ca te sperie podurile.
- No chance! Mersi pentru grija ooricum!
Kate urca prima in pod. Era foarte mare si intunecos.
- Nu veniti prea des pe aici, nu-i asa? remarca Kate, aratand spre o panza de paianjen.
- Amm... nu prea.
Pe masura ce inaintau, Kate se simtea din ce in ce mai ciudat. Ceva din ea ii spunea ca mai vazuse candva acest loc, dar nu-si putea aminti unde.
- Stai aici! ii se adresa Nickie. Ma duc sa caut cartoanele.
- Da, ok!
Kate se ajeza jos si isi stranse picioarele pe langa ea. Incerca sa se concentreze asupra podului: se vedea ca inainte fusese intrebuintat pentru altceva. Mobila veche, englezeasca, statea acoperita de cearceafuri vechi ce se vroiau albe, dar aveau in schimb o culoare cenusie sinistra. Geamurile fusesera acoperite de perdele negre, lungi pana la pamant.
Kate tresari. Perdele lungi... negre... unde mai vazuse asta? Ce sentiment chinuitor traiesti atunci cand stii totul, ai trait totul, dar nu-ti amintesti nimic.
Aripile amintirilor o dusera undeva departe, intr-o casa mare, cu camere spatioasse si luxos mobilate in care locuia o familie cat se poate de fericita.
In acel moment pe podeaua camerei statea o fata mica, blonda, jucandu-se cu o papusa sub privirile grijulii ale parintilor.
Totul disparu deodata intr-o ceata de nepatruns ca inghitit de timp. Amintirile se spulberara sagetate de uitare si se imprastiara fara urma.
In acel moment, Kate deschise ochii. Nu, nu, trebuia sa mai fie ceva... un mic detaliu pe care il trecuse cu vederea.
Se ridica si privi pentru a suta oara pe ziua de azi in jurul ei. Semiintunericul o impiedica sa vada prea multe.
Privirea ii cazu deodata pe una din perdelele negre. Simti cum se indrepta fara voia ei spre ea.
Nu, trebuia sa se intoarca la Nickie. Vroia asta, dar nu putea. Ceva din ea ii spunea ca detaliul cautat erau aceste perdele negre. De ce tocmai negre? De ce nu albe, ca cearceafurile?
Ajunsa in fata perdelei, Kate astepta un semn, insa nu se intampla nimic. Dand frau liber impulsului de moment, indeparta incet perdeaua.
- Nu se poate! exclama ea.
In fata ei se afla o usa veche care scartaia chiar si de la o simpla atingere. Apasa pe clanta si incerca sa o deschida. Aceasta se deschise putin, lasand-o pe Kate sa patrunda in interiorul unui birou mic.
Peste tot zaceau teancuri de carti asezate sub forma unui labirint. In mijlocul acestei dezordini de nedescris, la lumina slaba a unei lampi cu gaz, statea un barbat intre doua vârste. Statea aplecat deasupra unei hârtii umplute cu un scris marunt.
" O scrisoare!" gandi Kate si se apropie de el.
Omul nu schita niciun gest. Parca nici nu stia de existenta fetei in biroul sau.
Kate ii atinse umarul, insa acesta ramase nemiscat.
- Ce ciudat! exclama Kate. Dar omul nu reactiona nici la vorbele sale.
Parca se afla intr-o dimensiune in care ea nu exista defapt, ci doar ea stia ca exista cu adevarat.
Deodata se auzi un fosnet. Omul se ridica repede, ascultand cu atentie. Nu se mai auzea nimic.
Lua scrisoarea, se semna in graba si o ascunse intr-o cutie mica, de metal.
Chiar in acea clipa, usa scartai usor si un om intra inauntru.
Era acoperit de o mantie foarte lunga, neagra, ce ii flutura la cea mai mica miscare. Pe fata avea o masca ce ii descoperea doar ochii verde aprins care straluceau in semiintunericul camerei. Avea parul negru, ciufulit, lasat sa atarne peste ochi intr-un fel straniu.
Dintr-o singura miscare ajunse langa barbatul de la birou.
" Cine este el? Si cum face asta?"
- De cand te asteptam, prietene! spuse barbatul de la birou cu un calm desavarsit.
- Nu mai suntem prieteni de mult, dragul meu! zambi ironic barbatul in negru.
- Si de ce nu am mai fi? Eu te ascund de politie in propria mea casa si mint in fata oamenilor legii ca sa-ti ascund adevarata identitate. Crezi ca daca iti spui mai nou Dark-Shadow, lumea nu stie ca esti acelasi...
- Tacere! urla omul pe nume Dark- Shadow. Asta a fost de mult, dragul meu. Acum, da-mi cutia pana nu...
- Linisteste-te! Fii calm! Nu am cum sa ti-o dau! Stii bine ca nu tu esti adevaratul posesor!
- Bine atunci! Daca tu nu poti, mi-o voi lua singur.
Kate tipa inspaimantata cand Dark-Shadow scoase un fel de cutit din maneca si se repezi asupra barbatului de la birou. Acesta nu schita niciun gest de aparare.
Kate se arunca intre cei doi. Simtea ca trecutul si viitorul ei depind de omul cu cutia, asa ca trebuia sa-l salveze. Insa mana lui Dark Shadow trecu prin ea. Kate nu era decat o umbra aruncata in aceasta amintire inspaimantatoare.
Kate simti cum lacrimile ii incetoseaza ochii. Un tipat patrunse in sala, facand-o pe Kate sa tremure in hohote de plans.
Nu stia de ce plangea. Nu avea niciun motiv sa planga pentru acel barbat cu cutia. Nu il cunostea si nu stia nici macar cum avea el sa-i influenteze viitorul. Totusi plangea. Si ea nu plangea niciodata fara motiv.
In camera se lasase tacerea. Dark Shadow disparuse, iar camera era cufundata din nou in intuneric.
Kate isi ridica privirea din maini si privi in jurul sau.
Nici urma de cei doi. Parca fusesera inghititi de pamant.
Atunci un gand ii strafulgera mintea lui Kate:
- Cutia! striga ea, napustindu-se si cautand disperata pe birou. Cartile erau acum acoperite de praf si panze. Totul era la fel ca in amintire, insa totul era prafuit. Semn ca totul se sfarsise.
Acelasi birou, aceleasi carti, insa cutia nu era de gasit nicaieri.
- Unde o fi?
Deodata piciorul lui Kate se lovi de ceva tare. Era chiar cutia. Kate o ridica si o deschise.
- Ah! tipa ea cand dinauntrul cutiei cazu cu un zanganit cutitul lui Dark Shadow.
Cu un zgomot puternic, cutia cazu pe podeaua umeda a podului.
Kate statea intinsa pe jos, plangand cu sughituri. Lacrimile ii inundara din nou ochii. De ce deschisese cutia? De ce intrase in camera? De ce intervenise intre cei doi? De ce...
- KATE!
Era Nickie. Alerga disperat cand o vazu pe Kate zacand in lacrimi pe podea.
- Nickie!
- Kate, ce s-a intamplat? Te-am auzit strigand! E totul in regula?
- Nu! striga Kate, iar plansul o inabusi din nou.
Nickie nu putea sa stea pur si simplu si sa o priveasca cum plange. Nu stia motivul, dar cert este ca, langa el, Kate plangea fara oprire.
In acel moment, Nickie facu un lucru pe care nu credea ca va fi in stare sa-l faca vreodata: o lua pe Kate in brate, soptindu-i:
- Totul e in regula acum, Kate! Sunt aici!